Marian Ilea, născut în 1959 la Ieud (Maramureș), prozator, dramaturg, ziarist, regizor de televiziune, trăiește la Baia-Sprie, localitate multietnică de veche tradiție minerească, model pentru ciclul său Medio-Monte (vechiul nume roman al orașului). După ce a frecventat, de la sfârșitul anilor ’80, cenaclele bucureștene „Universitas” (Mircea Martin) și „Junimea” (Ovid Crohmălniceanu), începând să publice proze în reviste, primul său volum (1990) e salutat cu Premiul pentru proză la Târgul Național de Carte de la Cluj.
Ziarist la cotidianul Glasul Maramureşului din Baia-Mare, cofondator-director al revistelor de cultură Archeus și Informația zilei, va regiza și documentare și docuficțiuni pentru antena independentă de televiziune AXA TV/Maramureș TV din Baia-Mare. Prima sa piesă de teatru a obținut Premiul 1997 pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru este. A mai primit: Marele Premiu pentru proză ASPRO 1999, Premiul pentru proză ASB 2000, Premiul pentru proză Liviu Rebreanu 2005 al Academiei Române (pentru cărți din ciclul Medio-Monte) și Premiul pentru proză 2018 al Editurii Cartea Românească (pentru Grăsane…).
Una din proze, tradusă în croată de Ivana Olujić, i-a apărut într-un număr dedicat României (2017) al lui Književna revija din Osijek. Spectacolul Monte Medio Performance, adaptare și regie de Mihaela Panainte după piesa Societatea de socializare…, a obținut Premiul pentru originalitate al Festivalului Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent (octombrie 2014). Arca lui Giorgio a fost montată la Baia-Mare de Alexandru Dabija (2015), iar monodrama Pictorul de pancarte, cu trupa teatrului Ararat din Baia-Mare condusă de Claudiu Pintican, a primit Marele Premiu la I-ul Festival internațional de teatru Monologues Over Uzh din Oujgorod, Ucraina (septembrie 2018).
Doamna Postumia Kreutzer
Szabo ne-a construit carcerele. L-am întâlnit în fața barăcii numărul 4, se plimba cu mâinile la spate. Avea peste 1,80 înălțime, părul șaten, privirea rea și ochi mongoloizi.
„Kreutzer”, mi-a spus, „bine că te găsesc… o să vină Margit, nevastă-mea, e căpitan la miliția din oraș, are de vorbit cu tine! Ai înțeles? Peste câteva luni o să te caute”, mi-a spus Szabo, uitându-se țintă în ochii mei. Nu mi-am ferit privirea.
De când Szabo era comandant, mâncarea s-a înrăutățit de la o săptămâna la alta. Priveam terciul cu care m-am învățat când am stat cu Iusuf Durut și cei doi unguri la izolator. Primeam, totuși, ceaiul, sfertul de pâine și bucata de marmeladă.
Trăiam într-un program identic în fiecare zi. Munca era de opt ore. Lucram de dimineață până la ora șaptesprezece. Datorită vârstei, nu era voie să mă repartizeze în schimburile de noapte. Mâncam, mă plimbam prin baracă. Îmi făceam nevoile la oră fixă. La ora 21.00 mă întindeam pe pat. Somn până la ora cinci și treizeci de minute. Sâmbătă seara și duminica de dimineață, preoții din Colonia de Muncă mă repartizau la barăci, unde eram așteptat de câte zece deținuți, niciodată mai mulți, cărora le spuneam „Predica de pe munte”.
Trei deținuți declaraseră greva foamei, ca protest. Mi-i amintesc pe Dincă Constantin și Totti Pavel din baraca numărul 6. Li s-a interzis intrarea în mină.
Au trecut trei zile și, de dimineață, în sala de mese, șapte sute de deținuți din totalul de opt sute cincisprezece au declarat greva generală a foamei. Dincă a strigat în sala de mese: „Vrem să muncim fără să mâncăm, asta nu-i mâncare !”, a arătat farfuria cu terci și a dat cu ea de dușumeaua barăcii. După ce-a dat el cu terciul pe jos, am luat eu farfuria mea din tablă și i-am urmat exemplul. Toți deținuții m-au aplaudat. Am aflat că eram deținutul politic cel mai tânăr din Colonia de Muncă. Ni s-a interzis intrarea în mină. Cei o sută cincisprezece deținuți care-au mâncat au fost repartizați într-un singur schimb.
În dimineața următoare, a venit prin barăcile noastre deținutul Bosotă. Nu era în grevă. Se plimba printre paturi, mușcând cu poftă dintr-o bucată de pâine fierbinte aburindă, și zicea: „Proștilor, haideți să mâncați, că-i bună haleala și căpătați și supliment, după care mergem la muncă. Cu din astea, cu greve, nu se rezolvă nimic. Sunt alte vremuri, auziți, măi?”.
Ne-am văzut fiecare de treabă. Nu i-a urmat nimeni îndemnul. În amiaza acelei zile, Bosotă a fost scos din mină cu picioarele rupte de la genunchi, căzuse o coptură din frontul de lucru pe picioarele lui. Totti Pavel a strigat în curtea minei: „E pedeapsa de la Dumnezeu, măi!”, a arătat cu mâna către clădirile administrației: „Nu v-ar mai răbda pământul nici pe voi! S-aude?”.
S-a apropiat un sergent care l-a lovit pe Totti cu vârful ascuțit al cizmei de piele în cur. Dincă Constantin a apărut lângă Totti. Striga: „Când va înceta teroarea asta ? Dacă nu vreți să ne dați să mâncăm, nu mai mâncăm!”. Eram în baraca numărul 4, n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Totti mi-a povestit întâmplarea, când întocmeam un memoriu către comandantul Szabo, prin care solicitam dreptul de-a scrie și de-a primi scrisori și pachete și trimiterea la tratament a bolnavilor de TBC.
În baraca numărul 4, deținuții povesteau. Își inventau treburi de făcut ca să-și umple timpul. Venise de la București o comisie de anchetă cu un colonel de securitate, Stoilescu. În sala de mese s-a pregătit mâncare bună, caldă, din cearșafuri se făcuseră fețe de masă. Eram în a cincea zi de grevă generală a foamei. De dimineață, ofițerii ne-au poftit la masă. „Domnilor, poftiți de mâncați!”, strigau prin barăcile noastre. Prima baracă, aproape de baraca sălii de mese, s-a golit. Dincă Constantin i-a spus colonelului Stoilescu:
„Numai promisiuni, domnule, nu cred nimic. Numai minciuni!”. „Bine”, a răspuns colonelul. Am rămas și eu în baracă. I-am lăsat pe alții să meargă să mănânce.
După două zile, cei peste două sute de deținuți care mâncaseră și s-au dus în mină au reluat greva. Colonelul Stoilescu a venit în baraca numărul 4, mi-a făcut semn să-l urmez: „Ludovic, ce-ai tu cu ăștia? Ce grevă a foamei îți trebuie? Nu ești ca ei, băiatule. E păcat de tine să-ți mănânci tinerețea în Colonia asta”.
„Domnule colonel, aici e vorba de solidaritate, ce va fi cu ei, o să fie și cu mine”, i-am răspuns.
Inginerul Bujoiu a venit la mine: „Ludovic, n-am voie să declar greva ca și voi. Mă prefac că mănânc. Dar sunt împreună cu fiecare dintre deținuți. Spune-i lui Dincă să ceară și micșorarea normelor de lucru, băiete”.
Așa am făcut. Am ajuns juniorul deținuților aflați în greva foamei. Am cunoscut ce-i aia solidaritate.
- Dusescu (căpitan de armată), Mișu Teodorescu (inginer), Grigore Brandenburg (șeful hamalilor din portul Constanța), ofițeri de marină, profesori universitari, preoți greco-catolici. Ei erau hrăniți de comanda Coloniei forțat, printr-un furtun subțire, care mergea din gură până-n stomac.
În doi decembrie a început transferul multor loturi de deținuți de la Colonia de Muncă din Mittelstadt până la Penitenciarul din Oradea Mare.
Condițiile s-au îmbunătățit, mâncarea devenise mai bună. Se muncea la orizonturile 10, 11, 12, 13, 14 și 15, într-un aeraj de calitate. S-a-nceput perforarea cu apă în fronturile de lucru.
Anul o mie nouă sute cincizeci și patru se încheia. Personalul din administrație care locuia în oraș ni se adresa cu politețe. Văzuseră că deținuții politici sunt și ei oameni. Masa de sărbători a fost mult îmbunătățită.
În ianuarie 1955 am fost chemat la comandantul Szabo. M-aștepta Margit, nevastă-sa. „Sunt din Marghita, Ludovic, am treizeci și doi de ani”, a spus de cum am intrat în biroul comandantului Coloniei de Muncă. „Vin din partea domnului Ioku Kreutzer. Condamnarea ta a fost o eroare gravă. În februarie vei fi liber. Mi-a spus să-ți transmit și ți-am transmis”.
Am ieșit din birou. Am văzut mina „Josza-Bela” unde plumbul, aurul, argintul și cuprul se exploatau de două mii de ani. Înaintea ochilor aveam Dealul Minei. Am respirat adânc. Au urmat zilele cele mai lungi pe care le-am trăit vreodată. N-am mai intrat în mină. În lunile ianuarie și februarie am ucenicit la mașina de extracție. Am fost chemat de inginerul Izvor în birourile administrației civile. Mi-a propus ca, din martie, să-nvăț meseria de mașinist. Singura meserie din mină unde muncești în costum, cămașă și cravată. „Din iunie, o s-ajungi domn în mină, Ludovic Kreutzer! Ești de acord?” Am zis : „Da, domnule inginer”. Școala Comercială de la Sătmar devenise amintire. De mina „Josza-Bela” eram convins că nu mă voi putea desprinde. Luptam cu golul ăla din piept… !
Despre Iusuf Durut:
La Salcia a rămas colegul meu de Școală Comercială Iusuf Durut. Nu ne-am luat rămas-bun. L-am întâlnit în Satu Mare, în luna martie a anului 1970. Lucram la mașina de extracție de la mina „Josza-Bela” din Mittelstadt. În ziarul local de-atunci am citit despre un eveniment cultural între oamenii de cultură sătmăreni și maramureșeni. Iusuf Durut era consilier la Inspectoratul pentru Cultură din Satu Mare. L-am întâlnit lângă fosta Școală Comercială din orașul lui. Clădirea era aceeași. Cu ochii închiși aș fi putut regăsi clasa noastră de la etajul unu, la capăt de coridor, pe partea dreaptă. Școala devenise liceu industrial pentru industria ușoară.
Trecuseră optsprezece ani de când plecasem cu bou-vagonul către Colonia de Muncă de la mina din Mittelstadt. Iusuf mi-a povestit cum, după o lună de zile de când am plecat, era la cules porumb. Într-o zi a mâncat boabe din știuleți până s-a umflat la burtă ca un balon. Seara n-a mai putut respira. „M-a operat un mare chirurg din București, cu care eram la cules porumbul din Delta aia, Ludovic. Îl chema Anastasoiu, era și profesor universitar. A cerut dezinfectant și bis- turiu. N-a primit nici măcar săpun. M-a tăiat pe viu. Mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am revenit, chirurgul mi-a spus: „Copile, a-nvins tinerețea din tine. Aici nu-i vorba de chirurg, de operație, ci de-o putere lăuntrică. Să ai grijă de ea!”. După șase luni, tata m-a adus acasă. Încă era comerciant de mirodenii și avea relații. A murit în 1963.”
Iusuf Durut lucra la Inspectoratul pentru Cultură. Trăia singur în casa familiei lui. Devenise bețiv. Cântărea vreo cincizeci de kilograme. Își păstrase o parte din puterea aia care-i venea din interior. I-am povestit și eu cum a fost în Colonia de Muncă din Mittelstadt. Seara am plecat la gară. Aveam un tren personal. De-atunci nu l-am mai văzut. Nici nu știu dacă mai trăiește.
20 octombrie, anul 1994
Mittelstadt
***
Doamna Postumia Kreutzer: Despre mine, Valerian, mai trebuie să afli că aveam șaisprezece ani în 1986. L-am cunoscut pe Ludovic la cârciuma Popicăriei. Am crezut că-i văduv. Nici nu era-nsurat. Din iunie și până-n februarie, anul următor, am colindat împreună pe toate cărările Dealului Minei. L-am întrebat dacă are un miez de răbdare să-mi termin studiile la „liceul din oraș”. A fost de-acord. În principiu. În luna mai, n-a mai avut răbdare. Mi-a tras prima pulă. Și nu m-am mai putut desprinde. Îl vedeam zilnic. Nu pleca de lângă mine fără să mă fută. Cu greu mi-am dat bacalaureatul. M-a luat de nevastă și m-a dus în casa familiei Kreutzer. Ne-au rămas de trăit împreună câțiva ani, nu mulți. Până în 1990 a fost foarte bine. În 1989 am aflat că-s stearpă. Nu s-a luptat să facem un copil. Nu m-a dus la medici. L-am rugat. I-am spus că vița lui, a Kreutzerilor din Mittelstadt, o să dispară. Din 1990 și până-n 1994 am asistat la chinul lui de unul singur. S-a mutat în camera unde-a copilărit. În dormitorul mare al Kreutzerilor am rămas singură. Când nu mai puteam, intram în camera lui. Scria la „Manuscris”. Nu mă refuza. Nu mai era, însă, ce fusese. Într-o dimineață, l-am găsit la masa de scris fără suflare.
L-am îngropat în cavoul familiei de lângă capela romano-catolică. A fost multă lume. De lângă cavou vedeam casa mare a familiei Kreutzer de pe Dealul Minei. Din curtea casei nu se vedea mare lucru. Doar vârful rotunjit al Capelei și pata verde alcătuită din brazii cimitirului. Despre cârciuma Popicăriei cunoști, Valerian. Altceva n-am a-ți spune. Asta-i tot. Pentru noaptea asta îți mulțumesc, Valerian !
***
31 decembrie, anul 2019, ora 15.00. Valerian Văleanu era pe treptele vechii primării din Mittelstadt. Predase „Manuscrisul” domnului Ludovic Kreutzer doamnei Pușa Ciocotișan, șefa arhivelor orașului:
„Mulțumesc mult, domnule Valerian, îl paginez, îl notez cu număr de arhivă și-l pun la loc de cinste printre alte manuscrise. E un frumos cadou pentru oraș, „Manuscrisul” acesta ! Vă doresc toate cele bune și un An Nou Fericit!”.
„An Bun!”, a mormăit Valerian Văleanu.
Peste câteva ore începea 2020. Era frig. Redactorul-șef al ziarului din Mittelstadt visa la soba fierbinte din cârciuma Popicăriei. Iuți pasul. După ce intră în curba de la VITAL mai erau doar cincizeci de metri. Pe poarta de la intrare era lipită o coală ministerială cu anunțul: „CAUT CHELNERIȚĂ”. Era și un număr de telefon fix.
„Postumia Kreutzer e acasă”, concluzionă redactorul-șef.
