Să mai citim și proză: Medio Monte, de Marian Ilea

Marian Ilea, născut în 1959 la Ieud (Maramureș), prozator, dramaturg, ziarist, regizor de televiziune, trăiește la Baia-Sprie, localitate multietnică de veche tradiție minerească, model pentru ciclul său Medio-Monte (vechiul nume roman al orașului). După ce a frecventat, de la sfârșitul anilor ’80, cenaclele bucureștene „Universitas” (Mircea Martin) și „Junimea” (Ovid Crohmălniceanu), începând să publice proze în reviste, primul său volum (1990) e salutat cu Premiul pentru proză la Târgul Național de Carte de la Cluj.

Ziarist la cotidianul Glasul Maramureşului din Baia-Mare, cofondator-director al revistelor de cultură Archeus și Informația zilei, va regiza și documentare și docuficțiuni pentru antena independentă de televiziune AXA TV/Maramureș TV din Baia-Mare. Prima sa piesă de teatru a obținut Premiul 1997 pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru este. A mai primit: Marele Premiu pentru proză ASPRO 1999, Premiul pentru proză ASB 2000, Premiul pentru proză Liviu Rebreanu 2005 al Academiei Române (pentru cărți din ciclul Medio-Monte) și Premiul pentru proză 2018 al Editurii Cartea Românească (pentru Grăsane…).

Una din proze, tradusă în croată de Ivana Olujić, i-a apărut într-un număr dedicat României (2017) al lui Književna revija din Osijek. Spectacolul Monte Medio Performance, adaptare și regie de Mihaela Panainte după piesa Societatea de socializare…, a obținut Premiul pentru originalitate al Festivalului Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent (octombrie 2014). Arca lui Giorgio a fost montată la Baia-Mare de Alexandru Dabija (2015), iar monodrama Pictorul de pancarte, cu trupa teatrului Ararat din Baia-Mare condusă de Claudiu Pintican, a primit Marele Premiu la I-ul Festival internațional de teatru Monologues Over Uzh din Oujgorod, Ucraina (septembrie 2018).

Medio Monte

Nu poţi pleca din Freyberg fără să-ţi întrebi nea­murile. Gerard Lissabona Întâiul avea pe el veş­minte din lână merinos. Femeile făcuseră ţesătura în casă. Leopold trecuse prin oraş. Era în căutare de voluntari. Săpători ai adâncurilor. Căutători de minereuri. Îl între­base. N-au rămas în casa neamului Lissabonilor. S-au plimbat pe dealurile din vecinătate. Când au terminat povestea, Gerard Lissabona Întâiul s-a hotărât. Rugă­min­tea stăpânului tuturor locurilor imperiului era fără putinţa refuzului. Neamurile i-au spus: „Cum crezi dumneata, Gerard, că e mai bine, aşa să faci. Noi a să te urmăm”.

Soarele Freybergului era fără asemănare. Verdele ierbii n-avea rival nicăieri în imperiu. Prospeţimea aerului nu se putea compara cu nici o altă binefacere oferită de marile capitale ale Europei. Gerard Lissabona umblase din Barcelona până la Oslo, din Haga până în Marsilia. Trebuia să-şi umple căruţele. Să-şi pregătească animalele. Să pornească la drum.

„În Civitas de Medio Monte nu vei găsi nici o cons­truc­ţie, nici o urmă de civilizaţie, Gerard”, îi spusese Leo­pold Întâiul. Acolo vreau să-ţi duci copiii, neamurile toate, să trăiţi în jurul Muntelui din Mijloc. Să-mi faceţi un oraş drag inimii mele”.

„Eu, Leopold Întâiul, îţi asigur dreptul de a deveni conte şi vămuitor, de a alege conducătorii care să te as­culte şi să te reprezinte, de a forma comeset urburarius-ul dintre cei cu care vei locui acel pământ. Pe cei reco­man­daţi de tine îi vom numi cetăţeni liberi, cei cu care vei pătrunde în adâncul filoanelor ce se vor chema verkeri şi vor depinde numai de tine. Vom întări aceste drepturi cu pecetea noastră imperială”, i-a mai spus Leopold Întâiul când a aflat că Gerard Lissabona era gata de plecare.

Au pornit într-o vineri a lunii aprilie. O dimineaţă ră­coroasă. Cu cer de cleştar. Femeile, în căruţe. Covitli­ru­rile trase. Animalele, în spate. Bărbaţii călare. Gerard Lissa­bona a dat semnalul de plecare. Era un om între două vârste. Nu-şi putea schimba cu uşurinţă obiceiurile.

În prima căruţă, cu ochii plânşi, fără a fi rostit o singură vorbă de împotrivire, Terezia Lissabona ţinea la piept un urmaş de vreme târzie. O binecuvântare pentru viitoarele bătrâneţi. Îi născuse bărbatului şapte fete. Mă­ri­tate. Tânărul din braţele femeii era unchiul unora mai în vârstă decât el. Împrăştiaţi prin căruţele de spatele con­voiului.

N-au fost decât necazuri cu proviziile. Imperiul avea aşezări bogate. Hârtiile cu peceţi imperiale făceau minuni.

Gerard Lissabona plecase punând o singură condiţie. Imperiul nu crâcnise la solicitare. Emisarii porniţi prin Europa îl găsiseră pe Jean Rabol într-o puşcărie umedă a Veneţiei. Îl luaseră de-acolo şi-l aduseseră la Freyberg. Francezul fusese soldat. Luptase alături de Gerard Lissa­bona pe câmpurile Europei. Îşi pierduse o mână. De la cot. Obţinuse voia veneţiană pentru a practica cerşitul pe Gran Canale. Se însoţise cu un alchimist şi cu un meşter de puşti. Porniseră a face bani falşi. O dată prinşi, înfun­daseră puşcăriile.

În fiecare om stau, în adânc, lucrurile lui bune şi cele rele. Ies la suprafaţă când unele, când altele. După cum sunt vremurile. Gerard Lissabona Întâiul îl luase pe Jean Rabol alături. Pentru a-l ajuta în călătorie.

S-au oprit, două săptămâni, la marginea Vienei. Au participat la un bal imperial. Leopold Întâiul i-a invitat la Palat. Frumuseţea acelor zile a fost trecătoare. Omul gustă din plăceri când crede că ele sunt veşnice. Între două dru­muri, oricât de bine sunt aşezate lucrurile altora, trecătorul nu le poate gusta. „Toate trec pe această lume”, îşi spunea Gerard Lissabona. Şederea de la Freyberg i se păruse veşnică şi tocmai de aceea pierderea ei îi provoca durere.

S-au oprit şi la Budapesta. I-a aştepta o călăuză. Până la Civitas de Medio Monte mai rămâneau de parcurs patru sute de kilometri. Două săptămâni de umblet. Se înrăise vremea. În săptămânile acelea din urmă, în părţile de nord se porniseră ploi mari. De la douăsprezece ceasuri şi până-n noapte, tot picuri grei cădeau peste neamurile lui Gerard Lissabona.

„Apa asta anunţă ceva, domnule Gerard, i-a spus în nouăsprezece iunie Jean Rabol.

Şi-n douăzeci iunie s-a dovedit că francezul avusese dreptate. Ajunseseră la intrarea în munte. Aveau înaintea ochilor Valea Metalului. Lăsaseră la spate Marea Câmpie. Atunci s-a pornit din ceruri o apă grozavă. N-a rămas nimic nevătămat din semănături. Grânele s-au culcat la pământ. Părea că trecuse cineva cu grapa, în duşmănie, prin ogoare. Apa grozavă a tăiat speranţa de ridicare a recoltelor. S-a nămolit cucuruzul şi fânul a fost luat de apă şi purtat la vale. Gerard Lissabona şi-a adăpostit oamenii în căruţe. Animalele erau speriate. Proviziile se udaseră. Pri­veau puhoaiele. Aşteptau marea nenorocire. Ieşiseră din albii pâraiele, nimiciseră şi zdrobiseră totul. Coastele dealurilor erau pustiite. Malurile mâncate de ape.

Nenorocirea a durat două zile. Cerul s-a zvântat. Şi s-a pornit căldura.

Păstorii îşi abandonaseră casele de pe terenul păpu­ros. Urcaseră pe munte animalele. Ca să le salveze.

Neamurile lui Gerard Lissabona erau în număr de optzeci şi unu. Atâţia plecaseră din Freyberg. Mari neno­rociri nu-i atinseră. Beteşuguri ori molime nu se întâm­plaseră. Gerard Lissabona a privit muntele. Medio Monte strălucea după ploaie. Verdele pădurii îi amintea de Frey­berg. Poruncise.

S-au oprit la terenul păpuros. Apele adunaseră aici braz­dele de fân cosit. Acesta se zvântase deasupra şi pu­trezise înspre pământ. Jean Rabol a botezat locul. Au des­căr­cat bagajele lângă lemnele care mai rămăseseră din casele păstorilor. Au bătut pari de hotar. Au prins a ridica o bisericuţă. Din piatră. În altar au fixat în ramă înscrisul imperial.

Gerard Lissabona Întâiul şi-a ridicat case din piatră. Lemnul se aprinde, putrezeşte. Piatra n-are moarte. El îşi adusese neamurile ca să rămână acolo.

Luni de zile au păsuit muntele. Medio Monte îi aş­tep­ta. Era pregătit.