Deși în ultima vreme am publicat sporadic proză pe O Mie de Semne (la un moment dat chiar mă gândeam să suspend această rubrică din lipsă de timp), cred că fragmentul de roman trimis de Laurențiu Neagu merită atenția cititorilor siteului nostru și nu numai. Iată ce ne spune Laurențiu despre el:
„Mă numesc Laurențiu Neagu, lucrez în industria jocurilor și locuiesc în Londra. Am scris poezie sub pseudonimul Arion Movilă multă vreme. Am debutat la Junimea acum o mie cinci sute de ani, câteva premii mititele, nimic interesant. Am publicat doar un volum de autor, Hai cu mine în anii ’50 (Editura Kart, 2013). Am atașat aici un fragment din romanul, încă în lucru, Nefiind. Am mai publicat în engleză pe ici, pe colo. Deși lucrez în industria IT, am și pasiuni mai pământene (produse de piele lucrate tradițional).”
Nefiind
(fragment de roman)
Nu-i așa, pe față, ca un strigăt, nici ca vântul care foșnește printre frunze.
E altfel.
Te ia încet, pe dinăuntru, și fără să știi ce faci, picioarele te poartă înspre lizieră, acolo unde e apa galbenă a râului.
„Te întorci mereu acolo pentru că după-amiezile erau infinite”, ar putea ea să spună. „N-ai trecut niciodată dincolo, pe celălalt mal, ai rămas pe nisipul plajei, înghețat de spaimă, apoi mai târziu ai înțeles de ce, poate când ai început să citești literatura sud-americană, o realitate aproape în oglindă, dar de dimensiuni apocaliptice. Poate când ai citit O sută de ani de singurătate…”
„Saudade” ar întrerupe el, poate nițel iritat, cum făcea nanu’ Petrică atunci când cineva comitea greșeala de a spune sticlă de plastic, „nu cred că soledad se traduce prin singurătate. După ce am fost martor la tragedia acelui arbore genealogic cu nume prevestitor, o prevestire proiectată, ca o rugăciune, Buendia – buen dia, singurătatea nu e de ajuns să cuprindă toate înțelesurile; solitatem s-a târâit din latină prin istorie agățând sensuri noi, cum face un buștean în apa râului, trage după el alge, crengi și bucăți de pământ, până când devine altceva, o formă ce nu mai aparține originii sale, ci întregului drum pe care l-a parcurs. A ajuns până în Portugalia unde s-a înveșmântat altminteri, saudade, și de acolo a rătăcit printre munți și stepe, a devenit soledad. Acum soledad nu e doar o singurătate, ci o stare de a fi rupt de origini, departe de casă, în avalul unui râu pe care nu îl poți controla, mai degrabă un vuiet decât o curgere de apă.”
„Un vuiet surd, care e mai aproape de dor decât de orice altceva?” întreabă ea. El rezistă impulsului, nu se întoarce, nu o mai privește. Face un pas înapoi. Memoria se deschide greu, ca o poartă veche, trebuie să împingi cu umărul și să salți nițel, să nu lași pământul bolovănos să-i frâneze deschiderea.
E vară. Doarme nopțile pe plăpumi, pe lemnul înclinat al prispei, pentru că în casă nu e totul terminat, zidurile vechi de chirpici trebuie cârpite peste tot. Urmează să dea cu var la sfârșitul săptămânii. Mai trebuie șamote de la demolările caselor evreilor de pe Ștefan cel Mare pentru soba nouă de teracotă.
Mama e ocupată până târziu, cu mâinile scufundate până la coate în apă sau afurisind fierul vechi de călcat. Spală rufe mereu, de parcă de asta depinde mântuirea lumii. O dată pe săptămână întoarce casa cu susul în jos, schimbă toate cearșafurile, spală țolicele colorate pe cimentul din fața casei, albește cu clor tot ce e alb. Nu pune nimic pe sârma de rufe decât după ce o șterge temeinic cu o cârpă. Apoi urmează calvarul obișnuit: spală-te și pe după urechi, treci să-ți tai unghiile.
Întreaga ceremonie pare organizată cu fața la stradă, să vadă lumea ce harnică e Mariana, o virtute construită pe bidoanele uriașe de 60 de litri, cărate zilnic cu un căruț de metal fără cauciucuri la roți, de un puștan de 7 ani care ar prefera să stea cățărat pe recamierul patului de pal furniruit și să citească Povestiri Istorice sau Calistrat Hogaș.
Din când în când îl caută din priviri, o vede cum se gândește la următoarea corvoadă. Uneori îi dă lucruri de făcut pe care le-a făcut deja, îl pune să mute de ici colo lucruri, de parcă îi este frică să nu care cumva să respire aerul de pomană.
Nu poate să adoarmă pe plapumă, se încurcă în cearșaf, lemnul tare al prispei îl înghiontește toată noaptea. Țânțarii nu-i dau pace nici ei; oricât se scarpină și se zvârcolește, rămâne treaz, chinuit de gânduri ca de niște lighioane mititele și însetate.
Cu grijă, să nu trezească pe careva, se ridică de pe prispă și se îndepărtează lipăind în picioarele goale. Se cațără întâi pe gardul scund al grădinii, apoi o ia peste pod, traversează râpa, urcă scările abrupte și se îndepărtează de casă. Pământul sub tălpile lui desculțe este bolovănos, dar tălpile lui sunt obișnuite. Totul este liniștit, doar aerul pare să se miște mai greu sub lumina rotofeie a lunii.
La capătul străzii ar trebui să fie câteva case, în stânga, apoi clădirile abandonate ale CAP-ului. Dar acolo nu mai este acum decât un pâlc de sălcii, și ceva mai în spate poate vedea clar liziera.
Crengile foșnesc fără vânt, lumina lunii, mare și albă, aruncă o lumină rece.
De undeva, dintre copaci, se aude o tânguială. Câteva voci tremură în liniștea nopții, ca o liturghie păgână.
Face câțiva pași într-acolo, părăsind glodul împietrit al drumului. Aerul se schimbă, e mai rece, mai adânc, parcă respiră în apa nămoloasă a râului, ca un pește.
Se oprește la marginea poienii ascunsă bine între copaci. În mijloc, unde lumina lunii umple aerul de firicele de argint, dansează niște fete. Rochiile lor albe, subțiri, aproape nevăzute, ca și cum ar fi făcute din ceață, se mișcă încolo și încoace, unduios, ca cearșafurile de pe sârma de rufe. Picioarele desculțe abia ating iarba, gleznele sunt ca laptele, mâinile au degete lungi, ochii sunt nedeslușiți sub părul lung care le acoperă fața și umerii.
Dansează încet, și fiecare mișcare taie aerul cu duioșie, cum taie bunica felii groase de cozonac, parcă rugându-se aluatului s-o ierte. E ceva straniu în felul lor de a fi, o frumusețe nepământeană pe care nu o poți privi prea mult, de la care nu te poți întoarce. Iarba sub picioarele lor e arsă, de parcă dansul lor stoarce viața din pământ.
Se apropie puțin, ținându-și respirația. Aude ceva ca un scâncet, dar se înșală. E o chicoteală care sună nătâng, fetele râd încet, un râs subțire, care nu pare să vină de pe buze, ci dintr-un alt loc, de undeva dincolo de ele.
Simte în oase nevoia să se desprindă și să o ia la fugă, oriunde, numai acolo să nu stea, să nu-l vadă mândrele. O teamă ascuțită îl agață de guler, se simte ca atunci, în fața clasei, strângând din dinți și zdrobind în pumnul lui mic ascuțitoarea-labirint din buzunar.
Face un pas înainte. Își întinde gâtul să le vadă mai bine, să înțeleagă.
Una dintre ele întoarce capul spre el, privind peste umăr, surprinsă. Și, înainte să apuce să răspundă la mișcarea asta neprevăzută, este deja în fața lui. Mișcarea ei nu este bruscă, definită – parcă e un suflet umflat de vântul moale al nopții. E înaltă, iar ochii ei mari îl privesc fără să clipească. Părul auriu – arămiu se legănă încet pe lângă umeri, câte o buclă se aventurează în sus ca apoi să revină lin.
Simte un nod în gât. Vrea să spună ceva, dar nu găsește toate cuvintele. Fata ridică brațul, iar mâna cu piele albă și degete lungi se apropie de fața lui. Îl arată cu degetul și spune:
„Ce faci tu aici, singurel?”
Vocea este clară, ca a mamei, doar mai blândă. Nu pare să-l certe, e mai mult o constatare a unui lucru curios.
Simte un fior nedeslușit în tot trupul. Se uită la ea, dar ochii lui nu au curaj să urce mai sus de bărbie, de buzele frumos arcuite, de baza nasului. Își dorește din tot sufletul să fie luat în brațe de făptura asta diafană și înspăimântătoare și să fie dus dincolo de copaci, în povestea de unde venise ea. Poate el este Prâslea, și povestea lui începe aici. Ar da orice să schimbe penarul de vinil și apa rece din lighean dimineața cu munca grea a eroilor din cărțile de la biblioteca orășenească.
Stă împietrit în fața acestei porți către un dincolo pe care l-a întrezărit când l-a scos Ghiță din apă aproape leșinat, e convins că există, îl văzuse, îl auzise cu urechile lui, încercase cu vârful degetelor apa mâloasă a râului despărțitor de lumi. Un curaj nebunesc îi umple pieptul mititel, trage aer adânc și ridică încet bărbia, să vadă. Cu mâinile pe de-alături, hotărât să nu orbească cu ele, ochii mângâie pieptul cu sâni mici, abia ascuns de pânza subțire și albă, urcă spre gât, alunecă pe obrajii ca laptele, nasul, gura.
Nu ajunge la ochi, i se termină curajul acolo, în expresia sfioasă a gurii. Ca atunci când face vreo trăsnaie și nu poate să întâlnească ochii bunicii, înghețat de vinovăție, dar cumva invers, de parcă ochii fetei, poarta lumii, drumul care iese din sat, șoseaua care alunecă pe lângă blocul de la deal, pe lângă gară, și scapă către altă lume, anevoios dar inevitabil, nu-l lasă să pună tălpile pe pământ, să scape ca din pușcă, ca atunci când aleargă pe șes, pe lângă cișmeaua cu cai matusalemici fornăind apa în toate direcțiile, un puștan încercând să scape de gravitația de la vale, de pe marginea unei farfurii uriașe ridicate cătinel, cu degetul, de un uriaș pezevenghi.
Mâna cu degete lungi se retrage și nările lui freamătă, simte căldura trupului subțire, la doi pași de el, ea s-a întors deja, ar vrea sa zică, pe călcâie, dar plutește, picioarele goale nu ating iarba, începe sa se îndepărteze lin. Aude glasul bunicii trezite de scâncetele de după sobă.
“Ielelor
Măiestrelor
Dușmane oamenilor
Stăpânele vântului
Doamnele pământului”
Bunica știe multe descântece, uneori îi cânta înainte să adoarmă, sau când se trezește în mijlocul nopții, speriat. Cu calmul acela al ei matriarhal îi așază câteva perne după soba de lut, unde se cuibăresc de obicei mâțele și mâinile muncite, noduroase, îl mângâie pe creștet, mai dormi oleacă, mamaie se duce să scoată apă de la fântână.
Aerul din jur devine mai greu. Îi trece prin minte să dea din mâini, cum fac puștanii în vadul Prutului, cei care se încumetă până la mijlocul râului, dau din mâini ca niște eretici să stea deasupra apei, să nu se înece, dar n-o face, își ascunde fața în cearșaf, cu buza de jos tremurând, pe lemnul prispei care îl înghiontește răutăcios prin plapumă.
