Ofelia Prodan a debutat editorial în 2007, cu Elefantul din patul meu (Premiul pentru Debut al Asociației Scriitorilor din București, 2008; nominalizare la Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2008) și a publicat mai multe cărți de poezie, printre care Ulise și jocul de șah, 2011 (ediție bilingvă română-engleză), Călăuza, 2012 (Premiul Naţional Ion Minulescu, 2013); No Exit, 2015 (Premiul Național George Coșbuc, 2015; Premiul Național Mircea Ivănescu, 2016); Șarpele din inima mea, 2016 (Premiul Cartea de poezie a anului 2016 la Festivalul Național Avangarda XXII, 2017).
La Editura Limes i-au mai apărut Periodic reciclăm clișeele (2019) și Întâmplări cu poetul d.d.marin și alte personaje controversate (2020). O antologie de autor i-a apărut în Spania (High, El Genio Maligno, 2017), iar în Italia volumul bilingv Elegie allucinogene (Elegii halucinogene, Edizioni Forme Libere, 2019; Premiul special al președintelui juriului în cadrul Premiului Bologna in Lettere, 2021; mențiune de onoare în cadrul Premiului Literar Città di Sassari, 2020).
A fost inclusă în mai multe antologii, printre care Voor de prijs van mijn mond (Jan H. Mysjkin, Ed. Poëziecentrum, Belgia, 2013) și Pour le prix de ma bouche (Jan H. Mysjkin, Les éditions l’Arbre à paroles, Belgia, 2019). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi PEN CLUB România.
Anul acesta i-a apărut, tot la Editura Limes, volumul Rezonanța începe când oscilăm pe aceeași frecvență.
flori
mă gândesc cum ar fi să dispară florile
ca și cum nu ar fi existat niciodată
cât de mult s-ar schimba planeta ecologic
și milenii de romantism ruinate dramolete fără soluții
florile au memoria lor știu exact cine le-a rupt
și în ce scop au filme întregi în porii lor
cu femeile extaziate cu morțile suspecte neelucidate
dacă florile ar dispărea azi nimănui nu i-ar păsa
florile sunt doar frumoase și asta e suficient
hotnews
mă uit pe hotnews. haos. distrugere. corupție.
o planetă unde pe fiecare metru pătrat cineva este ucis
ca o muscă enervantă, inutilă.
locuri și locuri unde se trăiește la limita subzistenței.
apa este cea mai importantă resursă.
viața a pornit din apă, o să ne ucidem pentru o gură de apă.
o să ardem de vii în incendii ca într-un uriaș crematoriu.
copii scheletici privesc cu ochi dilatați de groază.
mă uit pe hotnews cu detașarea
celui care știe că mai are doar o noapte de trăit.
noaptea în care lumea se va sfârși exact cum a început.
război și dragoste
vreme de război când oamenii iubesc
cu disperare și frică de moarte
eroi care mor fără onoruri aruncați în gropi comune
o lume care se autodevorează
o lume ca un deșert
noi suntem ținta finală să ne strângem în brațe
ca și cum ar fi ultima noapte din lume
să ne atingem doar inimile până la contopire
pulsul abia perceptibil o noapte uriașă flămândă
ca un lup turbat urlând la luna roșie
și doar sângele meu curgând prin venele tale
băiatul cu bicicletă și ochelari
m-am îndrăgostit de un băiat cu ochelari și bicicletă
prietenii lui glumesc
normal că are bicicletă și pe nas și pedalează simultan
mie îmi plac ambele biciclete
aș vrea să mă plimbe prin oraș pe ghidon
și eu să-mi întind brațele în lateral ca și cum aș zbura
băiatul acesta e foarte cuminte și timid
dar mie exact așa îmi place îi este teamă să nu spună ceva
care m-ar putea supăra
dar eu chiar vreau să mă supere și el nu înțelege chestia asta
i-aș trage o palmă să-l trezesc din aiureală
i-aș lua ochelarii și i-aș purta eu
chiar dacă n-aș vedea nimic aș fi cu ochii pe inima lui
ca pe o cutie de preț în care păstrez
toate fotografiile alb-negru din copilărie
și câteva bijuterii care au aparținut bunicii
m-am îndrăgostit și lumea se învârte în jurul meu ca un carusel
am o viață, parcă aș avea un animal de companie.
complotez împotriva mea,
mă complic în diverse acțiuni nefinalizate,
tot împotriva mea.
răul cu forța nu se poate face așa ușor.
poate chiar deloc. o mașină îmi taie calea,
treceam regulamentar pe verde.
de parcă chiar aș avea o viață și țin de ea cu dinții.
îmi cumpăr o pâine. e caldă și moale,
îi mănânc miezul.
electronii liberi se ciocnesc ca bilele de biliard.
dacă aș orbi, aș sări în gol de disperare.
e nevoie de doi ca să te arunci în gol fără teamă.
fericirea e chipul unui copil
când tragi un șut în mingea lui nouă.
fericirea mea este degetul mijlociu
pe care mi-l arată o bătrânică în autobuz
când mă așez pe un scaun.
partida de șah
dacă aș vorbi despre dragoste
probabil că aș spune numai chestii stupide
prefer să vorbesc despre timpul probabil și improbabil
sau despre hăinuța mea de astrahan din copilărie
mă gândesc că dacă aș desena cu creta
pe asfalt un chip de om cu zâmbet strâmb
(pentru că mie numai așa îmi iese)
ar fi o dovadă că pot desena chipul celui pe care îl iubesc
dar tot nu e de-ajuns l-aș provoca
la o partidă de șah pe o tablă mare cât parcul și piesele cât un om
dacă aș câștiga asta ar fi cea mai tare dovadă că sunt îndrăgostită
nu cred în întâmplare
nu cred în întâmplarea cea de toate zilele
nici în armonia la comandă
îmi adun inima în palmă strâng până se scurge viața
aș vrea să pot înțelege cum dispare viața
oare chiar dispare locul cel mai frumos din lume
e în inima celui pe care îl iubesc
și chipul cel mai frumos din lume tot al lui
uimitor cum se așază lucrurile
cum se duc toate în aceeași direcție
parcă o forță divină mă ghidează
am să aștept cuminte și atentă nimic rău
nu se poate întâmpla când inima
se deschide să cuprindă măcar o mică parte din lume
fericiți cei ce iubesc
fericiți cei ce dorm și visează acum
căci vor uita tot răul
zilelor trecute și vor trăi ca în prima zi a vieții lor
eu sunt un om mic într-un trup
ca o casă cu multe ferestre opace
un punct de sprijin și voi răsturna lumea
când în sus când în jos ca pe o clepsidră
locuiesc numai în interiorul meu
dar știu tot ce este în afară
am înțeles că uneori oamenii se iubesc
chiar dacă nu știu prea bine ce fac
poate tocmai de aceea vor fi primii iertați
fericiți cei ce iubesc căci vor face
tot binele celor pe care îi iubesc
lumea e un spațiu nu tocmai confortabil
există planete unde ar putea fi viață
mă gândesc tot mai des la o cabană de lemn
unde să stau ca un prunc nenăscut în uter
și doar dragostea să îmi fie hrană
o amandină
ce depresiv e Keanu Reeves l-aș invita la cofetărie
să împărțim o amandină
cred că nu am vorbi mare lucru
i-aș zâmbi într-un fel anume
și poate asta îl va face pentru o secundă să uite
dar ar accepta Keanu Reeves invitația mea
de ce nu am înțeles că e un om foarte mișto
și mai cred că s-ar bucura
să împărțim aceeași amandină ca doi copii
și mai știu că nu face nazuri
de fapt eu nu zâmbesc chiar oricui
dar lui Keanu Reeves i-aș zâmbi într-un fel anume
știut numai de mine sunt convinsă
că ar pleca acasă zâmbind și el în sinea lui
într-un fel anume știut numai de el
numai amandina abia începută din colțuri opuse
cu două lingurițe de plastic de unică folosință
va rămâne pe masă ca și cum ar aștepta ceva
narcise
narcise care miros a urină de câine
narcise albe fragile mă plimb noaptea și culeg
una câte una inima mea e o narcisă ruptă
de un boschetar și strivită între dinți
inima mea este otravă pură ucide fără să lase urme
m-am îndrăgostit de o mașinuță teleghidată
e roșie și se lovește de toți pereții
comunic cu ea prin unde electromagnetice
uneori telepatic i-am oferit o narcisă
a trecut peste ea cu niște roți ca de tractor
narcisa mea delicată îmi pare atât de rău
am să te pedepsesc mașinuță teleghidată
nici nu te mai iubesc te duc la biroul de obiecte pierdute
lumea mea verde
m-am trezit într-o lume verde, rotundă și translucidă ca o boabă de strugure. nu știam ce este dincolo de ea. nu știam că există cer, nori, furtuni, tornade, avioane care dispar și reapar ca prin magie într-un triunghi al Bermudelor. aveam micul meu pat în care citeam ghemuită despre zei și eroi, apoi regi decapitați și cavaleri îndrăzneți, spadasini iscusiți care îi dădeau lecția capitală de onoare personajului ticălos. atingeam din când în când cu degetul și cu vârful limbii membrana verde a lumii în care trăiam. nu avea gust dulce, ci acrișor-mentolat. mă întrebam ce este oare dincolo. aveam o broșă și am înfipt acul în membrana care mă separa și nici măcar nu știam de ce mă separă. s-a spart exact ca un balon de săpun. am încremenit de uimire, am văzut pentru prima oară cerul și soarele. cerul îmi părea o apă infinit de mare și limpede, iar soarele o minge portocalie de foc mișcându-se lent printre norii ca niște miez alb de pâine. am stat neclintită până s-a făcut noapte. am văzut pentru prima oară cerul înstelat și ploaia de meteoriți. luna era rotundă, brăzdată de semne ca un obraz de riduri aspre, neregulate. am privit cerul înstelat de parcă voiam să-l sorb înăuntrul meu și să-l păstrez acolo pentru totdeauna, nu mai știu când și cum am adormit, știu doar că m-am trezit din nou în lumea mea verde și rotundă, dar cu bucuria secretă că undeva înăuntrul meu se află un cer înstelat.
pe modul frozen
cum ar fi dacă aș lăsa totul pe modul frozen
și aș reîncepe de la zero
într-o lume care nu îmi oferă mai nimic
o sticluță cu cianură un curcubeu de virusuri o eșarfă din tumori
aș iubi pe cineva necunoscut cu devoțiune mistică
aș renunța pentru el la obiceiurile mele
oricum stupide dar niciodată la cafea și insomniile feroce
inima mea s-ar opri la fiecare imagine cu noi doi în ipostaze casnice
eventual cu un câine mare negru multe pisici lenevind
dacă închid ochii vizualizez o căsuță din lemn
undeva într-un loc sălbatic de munte
o cabană cu șemineu unde să ne petrecem împreună ultima iarnă
o liniște de sfârșit de lume
și piticul din Twin Peaks dansând pentru noi în lumina obscură
nu îmi doresc să
nu îmi doresc să fiu înțeleaptă
e un fel de moarte lentă a tot ce e firesc și spontan
m-aș plimba printr-un labirint cu dorința letală
de a mă pierde noaptea este
mult mai încâlcită are mult mai multe capcane
e bine să ai întotdeauna iphone-ul încărcat pe silence
o muzică extatică mă paralizează
mă duce până aproape de linia orizontului mă abandonează
mă învârt în creierul meu până îmi fierb neuronii
și mă asfixiez de plăcere
felul în care mă îmbrac e doar o formă de impostură
in the mood for love
când nu pot dormi și îmi înghit saliva
e liniște ca într-un garaj părăsit
sunt motorul uzat care scoate scântei
cerul e dedesubt pământul deasupra eu între două scaune de plastic
mâine va fi o nouă zi mă voi plimba ca un zombie
voi rânji ca un zombie fericit că totuși te vede și ești la fel
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
