Revin la rubrica „Ce făcea…” după două săptămâni de tăcere, incitat de un volum pe care l-am găsit întâmplător zilele trecute la Anticariat Unu, pe strada Academiei, zonă în care am tocit tălpile multor încălțări de când mă tot preumblu pe acolo în căutare de cărți mai mult sau mai puțin vechi. Este vorba despre „Ora oficială de iarnă” (Institutul European, 1995), un jurnal ținut de Stelian Tănase în ultimii ani ai comunismului și în primele zile ale democrației originale, din toamna lui 1986 până în ianuarie 1990.

Încă nu l-am citit pe tot, doar l-am răsfoit, febril, pe ici pe colo, încercând, la mai bine de 30 de ani de atunci, să retrăiesc mental acele vremuri contradictorii, tulburi din cauza situației extreme în care se ajunsese, fabuloase pentru că eram tânăr și nimic nu mi se părea de netrecut. Stelian Tănase este un maestru al notației scurte, fiindcă se pricepe ca nimeni altul să transmită atât emoția din substratul întâmplărilor, cât și tensiunea, ajunsă la punctul de rupere, existentă în situațiile descrise.

E un jurnal care ar trebui urgent reeditat (ce zici, Andrei Ruse?), fiindcă în el nu este altceva decât istorie pură, trăită pe viu, relatată cu talent și luciditate de un scriitor care știe ca nimeni altul cum să creeze suspans, să transmită acel gen de emoție care te copleșește și te face să revezi pe ecranul minții, dar și să retrăiești parcă aievea, cu ajutorul a doar câteva tușe textuale, atmosfera acelor vremuri întunecate și luminoase.

Citiți pasajul de mai jos și vă veți vonvinge singuri. E o lecție foarte bună acum, când știm că ne-a trecut din nou glonțul pe la ureche cu regimul lui Dragnea & comp și când trebuie să fim mai mult ca oricând conștienți că orice formă de nostalgie după acele vremuri este nu numai toxică, ci și dătătoare de false speranțe celor care ori nu le-au trăit, ori au rămas cu impresia stupidă că atunci „a fost de o mie de ori mai bine”. Iată binele pe care ni l-a fabricat comunismul, această boală de care nu mai scăpăm odată.

miercuri, 15 noiembrie 1989

Măsuri excepționale în ultimele zile la București. Pentru congres, desigur. Dublarea gărzilor și patrulelor este desuetă. În fiecare instituție, grupe de trei-cinci fac de gardă permanent, toți membri ai conducerii. S-au instituit asemenea comandamente pretutindeni. Între 15-25 XI hotelurile vor fi închise.

Nimeni nu intră-n București. Nici români, nici străini, în afara delegaților la congres și a forțelor de ordine. S-au înființat colective de supraveghere în fiecare cartier, care circulă ziua și noaptea prin locurile nevralgice. În aceste zile s-a promis de la Primărie îmbunătățirea radicală a aprovizionării, apă caldă-n apartamente permanent.

S-a primit ordinul să se vegheze: toți funcționarii publici, vânzătorii, șoferii, milițienii să aibă un comportament foarte civilizat și prevenitor cu populația. Nu trebuie să apară nici o nemulțumire. De nici un fel.

Se anunță o coborâre a temperaturii cu zece grade. S-au luat măsuri să se dea căldură pe această perioadă. În toate instituțiile nu intră decât cei cu legitimație arătată portarului și celui din comandamentul aflat acolo. Fără legitimații nu intră nimeni, chiar dacă este o figură cunoscută. Odată intrat, trebuie însoțit la biroul unde are treabă, de fapt cât stă în instituție, și scos afară după ce a isprăvit.

S-a atras atenția că nu se primesc ordine telefonice de la nimeni. S-au înregistrat cazuri când cineva s-a recomandat «sînt ministrul Apărării Naționale» sau «sînt primarul Capitalei» și a cerut tot felul de lucruri. Toate ordinele se dau de visu și în scris. Cetățeanul care s-a dat drept ministrul Apărării a fost identificat și e sub anchetă. Un bețiv ceruse un taxi, la o oră de vârf, seara.

Orice lucru-n neregulă, huliganism, se înștiințează de îndată ce a fost observat. Un fel de stare de asediu nedeclarată peste București. Am mai trecut prin congrese, dar niciodată măsurile de pază și supraveghere n-au avut o asemenea amploare.

Doi ani de la Brașov și nimic. Căderea noastră a continuat. Un nebun halucinat și noi fantomatici pe străzi, fără nimic. O procesiune în zori prin stații, de-a lungul vitrinelor acoperite de cozi kilometrice, când se așteaptă câteva zile pentru frigorifica cu carne.

Lumea se scoală ca somnambulă la miezul nopții pentru a-și lua rând. Se fac liste de așteptare. Cozile sunt interzise pe bulevardele centrale, marfa se vinde-n spate. Nu se așteaptă nimic, pentru că nu există  certitudinea că vine ceva și pentru câți ajunge. Dar e bine să ai rând. E un fenomen halucinant, de Kafka.”

Sursa foto Stelian Tănase: https://www.stelian-tanase.ro/cum-sa-fii-nefericit-ieri-azi-miine/

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment