Roberto Bolaño a fost pentru mine capul de afiș al lecturilor lunii mai și începutului verii, adică ce a trecut deja din iunie. Aveam restanțe importante, însă nu de asta l-am citit, firește, ci fiindcă chilianul exercită încă asupra mea o ciudată influență. Nici nu știu cum să definesc relația pe care o am cu literatura lui. Nu pot să vorbesc de adorație, cum am văzut la mulți. Cred că e mai degrabă un soi de regret că a murit atât de tânăr și că ar fi putut scrie cărți care cu siguranță l-ar fi propulsat în cele din urmă spre Premiul Nobel (așa cum poate sugera chiar el, subtil, prin personajul Beno von Archimboldi din „2666”). Și mai e ceva: literatura sud-americană are ceva diferit, și nu vorbesc aici de acel strop de magie care a devenit, așa, un fel de leit-motiv care se tot repetă supărător – de parcă sud-americanii ar scrie numai sub influența lui Marquez – ci de un tip de alteritate care o face recognoscibilă.

Nici Bolaño nu face excepție, fiindcă a reușit într-un timp relativ scurt să-și demonstreze originalitatea și să-și facă admiratori în toată lumea. România nu face excepție, dimpotrivă, cred că Bolaño e deja la noi un fel de superstar care, dacă ar mai fi trăit și ar fi fost curios să vadă cu ochii lui cu arată de fapt țara noastră, pe care a tot evocat-o în „2666”, ar fi fost primit regește.

Nu sunt nici pe departe un specialist în Bolaño (cred că Mina Decu este și ar putea să spună mult mai multe decât mine), deși am fost curios și i-am citit, cred, toate cărțile care au apărut în traducere la noi. Interesant este că am fost mai degrabă atras de cărțile lui mai „ușurele”, adică Nocturnă în Chile, O stea îndepărtată, Anvers sau Convorbiri telefonice, fiindcă acolo e ceva mai multă esență poetico-suprarealistă și mai puțină realitate dură (pe care o întâlnim cu prisosință în volumul de povestiri Târfe asasine). Nu mai zic de cărțile lui de poezie, apărute în traducerea foarte bună a lui Marin Mălaicu-Hondrari, unde mi s-a părut vânos înainte de toate.

Înainte de a spune ce și cum despre „2666”, carte pe care am terminat-o de citit aseară, trebuie să vă reamintesc că sunt și un tip sentimental, așa că, dacă ar fi să judec cu sufletul, aș spune că „Detectivii sălbatici” mi-a plăcut mai mult, poate și datorită faptului că era cel mai consistent roman al lui la vremea apariției în limba română (2013, traducere de Dan Munteanu Colan) și îndeosebi pentru că, așa cum ziceam mai sus, vedeam pentru prima dată un Bolaño exploziv, elaborat, pornit ca din praștie să desțelenească pământul arid al paradigmelor literare și să detoneze, cu furie, cu determinare, cu tupeu, complet dezinhibat, soclurile de neclintit ale înaintașilor pe care, de altfel, cred că-i iubea. Generozitatea lui a mers, cred, doar până în punctul în care a zis, dragilor, îmi pare rău, dar mi-a ajuns, de acum merg pe drumul meu. Și bine a făcut, fiindcă altfel, deși încheiat cu sufletul la gură (la propriu) n-ar mai fi ajuns la propriul monument, „2666”, pe care nu se știe cine-l va detona, căci probabil nu se va întâmpla prea curând.

Cumpărasem de la Gaudeamusul din toamna lui 2019 „Spiritul literaturii științifico-fantastice” și „Comedia ororii în Franța” (mi-a plăcut mai mult prima), așa că am început cu ele și le-am citit cu o poftă insațiabilă, nu știu de ce, fiindcă nu mi se întâmplă prea des în ultima vreme. Dar să admitem că e Bolaño și că se poate întâmpla. Cred că va trebui să le recitesc un pic mai așezat după o vreme, fiindcă acum am senzația că au fost absorbite de gaura neagră numită „2666” și, ca drept dovadă, am uitat mare parte din ele.

M-am tot întrebat, în timp ce o citeam, dacă „2666” este o capodoperă, așa cum se tot spune. Știu că fanii înfocați or să-mi dea la cap spunând: dar cum poți să eziți, omule, e o capodoperă, orice prost poate să vadă asta! Dați-mi voie să vă fac o mărturisire: mi se întâmplă de multe ori să descopăr că sunt prost, mai ales când nu împărtășesc unele entuziasme. Îmi dau seama că cei care emit opinii sunt oameni foarte deștepți și foarte citiți și atunci mă întreb: cine sunt eu să-i contrazic? Sunt doar un biet lumpen, un băiat care a fost foarte sărac și a muncit în fabrici, uzine și pe șantierele patriei, în timp ce alții își toceau coatele pe băncile facultăților. Nu se cade să emit păreri diferite față de ale majorității decât din zona asta a mea care denotă multă prostie, altminteri cum aș avea tupeu să zic ce zic. Dar nu e așa grav, și o să vedeți de ce.

În „2666” Bolaño a spart toate frontierele literaturii și a călcat în picioare toate paradigmele existente. A fost, păstrând totuși limitele, un fel de Joyce modern care a zis: na, am scris, arunc cartea asta în lume, descurcați-vă cu ea fiindcă au am treabă cu eternitatea acum. Așa că, nemaiavând ce pierde sau ce câștiga (era deja celebru înainte să moară, un scriitor universal, cum se zice) a scris cartea asta, cred, pornind de la premisa că pune la cale o capodoperă, un roman care va rămâne în istoria literaturii.

Rezervele mele sunt legate de Partea crimelor, miezul romanului, o înșiruire sângeroasă, trumancapote-iană, de asasinate documentate cu acribia unui arhivist dement. Bolaño  a vrut să facă o demonstrație de forță, dar a reușit într-un final să mă facă să mă simt ca și cum aș fi mâncat, timp de o lună, același fel de mâncare. Am înghițit atâtea crime și atâtea situații teribile încât am căpătat, spre final, un fel de imunitate. Devenisem deja insensibil la toate asasinatele descrise minuțios, eram ca un anatomopatolog care a văzut la viața lui suficiente cadavre încât să-și facă liniștit meseria chiar și singur în toată morga, după miezul nopții. Mărturisesc că de la un moment dat m-au interesat doar firele care legau romanul de celelalte părți, iar cazurile de femei violate și omorâte le citeam mecanic, ca un detectiv bătrân și plictisit. Parcă aveam în față un Houellebecq sud-american sângeros & dement. Ce e prea mult e prea mult, totuși.

Pe urmă a venit Partea lui Archimboldi și am sărit din canapea de parcă Rapidul s-ar fi calificat în finala Champions League într-o semifinală cu Steaua. Dacă ar fi să separ Partea lui Archimboldi de restul romanului, aș zice, da domnule, am în față o capodoperă. Cred că Bolaño, simțind suflarea morții în ceafă, a făcut totul ca să se autodepășească în această ultimă parte a lui „2666”. Și i-a ieșit, fiindcă am citit poate una dintre cele mai bune cărți din ultimii ani. E aici un mix de (auto)ironie, de zemflemea adusă istoriei per se, cu războaiele ei cu tot,dar și cumva istoriei literaturii, pe care o ia peste picior cu un umor pe care nu prea i-l bănuiam. Am văzut aievea, citind la Partea lui Archimboldi, un Forrest Gump chilian povestind, cu geniu & umor, avatarurile lui Hans Reiter, metamorfozat în cele din urmă în candidatul la Premiul Nobel Beno von Archimboldi.

Așa că Roberto, oriunde te-ai afla, primește de la mine aplauzele cuvenite, cărora le adaug și pe cele pentru Partea criticilor, fără de care sensurile ar fi semănat cu niște panglici fluturate de vânt. Chiar dacă, per ansamblu, sunt zgârcit cu laudele și cred că „2666”  nu este o capodoperă comparabilă, să zicem, cu „Castelul” lui Kafka sau cu „Demonii” lui Dostoievski (astea mi-au venit în minte acum, dar mai sunt destule, de la Tolstoi la Joyce și trecând prin Proust, Musil, Salinger, Marquez sau, de ce nu (și vă rog pe cei care nu sunteți de acord să vă abțineți) la al nostru Mircea Cărtărescu, firește, cu „Orbitor”).

Cam atât am avut deocamdată de spus. Am scris și așa nepermis de mult. Parcă văd iar că mulți nu veți citi decât șapoul. Dar partea cea mai interesantă, vă asigur, este în subsolul articolului, fiindcă am îndrăznit să spun despre una dintre cărțile lui Mircea Cărtărescu că este o capodoperă. Să vezi înjurături și asasinate literare!

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.