În clasele V-VIII a doua limbă străină pe care am studiat-o a fost rusa. Cealaltă, franceza, era de departe favorita mea și cred că nu întâmplător am ajuns cel mai bun din clasă. Voiam s-o învăț la perfecție și, chiar dacă gramatica franceză îmi dădea mari bătăi de cap, niciun efort nu mi se părea prea mare pentru a o înțelege.

În schimb, cu rusa aveam mari dificultăți. Am învățat repede alfabetul chirilic, însă îmi era imposibil să rețin cuvintele alea ciudate, care cereau o exprimare și mai ciudată. Citeam la perfecție, cu intonație și așa mai departe, însă nu înțelegeam decât foarte puțin. Profesoara de rusă, o blondă platinată severă și cu accent moldovenesc, îmi dădea, spre mirarea mea, aproape numai note de zece. Eram însă conștient că înșelătoria n-avea cum să meargă prea mult timp.

Pe de altă parte, iubeam limba franceză nu doar datorită muzicalității ei, ci și datorită profesoarei de franceză. Numele ei de familie era Hălăgeanu (prenumele nu mi-l mai amintesc) și avea aerul unei franțuzoaice din filmele anilor 50-60. Era subțire ca o trestie și purta mereu niște bluze vaporoase, ca de mătase, prin care i se vedeau sânii prinși în cupele sutienului.

Uneori, în timpul extemporalelor, își lua scaunul, îl punea în fața clasei și se așeza picior peste picior. Era vremea minijupului, astfel că, dacă cei 34 de băieți din clasă aveam norocul să vină cu o astfel de fustă, spectacolul pe care frumoasa profesoară de limba franceză ni-l oferea era unul nemaivăzut. Ca în toate clasele de băieți, existau și câțiva golani care repetaseră poate și de două ori clasa. Fiind mai mari, ei ne învățaseră tot felul de lucruri despre femei, deschizându-ne orizonturile imaginației.

Naiv cum eram, nu mi-a fost greu să mă îndrăgostesc de profesoara de franceză. Învățam ca s-o impresionez, să-i arăt că o pot convinge să-mi dea numai note de zece, pe care le acorda extrem de rar, în mod excepțional. Eram fascinat de ea nu doar ca femeie, ci și ca profesoară. Orele ei erau luminoase și atractive. Multe dintre lucrurile pe care ar fi trebuit să le tocesc acasă le asimilam doar din ce preda ea. Era o profesoară foarte bună, care în cele din urmă și-a călcat pe inimă și mi-a dat numai note de zece pe care, de altfel – și o spun fără falsă modestie – le meritam cu prisosință. Știam că sunt luate pe bune, nu ca la rusă, unde aveam mici procese de conștiință cauzate de mica mea înșelătorie.

Spre deosebire de profesoara de franceză, profesoara de rusă abuza de o severitate rea, care ne îndepărta de materia pe care ne-o preda. Când vreunul dintre colegii mei nu știa lecția, mai primea și câteva linii la palmă, date cu hotărâre, dar nu cu latul, ci cu muchia dublă (liniile de lemn de atunci așa erau făcute). Loviturile astea erau al naibii de dureroase și lăsau tot felul de urme. De aceea știam toți că nu era bine să ne punem cu blonda noastră profesoară de rusă.

În cele din urmă am căzut și eu în dizgrație, însă nu pentru că m-ar fi prins că nu știu lecția, ci dintr-un motiv, altminteri banal, care însă atunci mi s-a părut unul foarte serios și nemaipomenit de nedrept. În primele clase de generală am purtat ochelari de corecție (după un diagnostic greșit, fiindcă problemele cu vederea le aveam din naștere și nu puteau fi „corectate”), însă după ce am spart vreo trei perechi ai mei au renunțat și m-au lăsat așa.

Cu timpul, din cauză că dioptriile au avansat, am început să sufăr de strabism. Mă chinuiam să văd la tablă și, aproape fără să-mi dau seama, ochiul stâng îmi „fugea”, făcându-mă să arăt ciudat. Atunci nu știam ce înseamnă bullying, însă știu acum de ce am suferit ani în șir. Colegii, observându-mi problema, au început să mă batjocorească. Din „deșteptul” clasei am fost retrogradat la condiția de prostănac, doar din cauză că sufeream de o problemă de vedere care altminteri ar fi putut avea o soluție extrem de simplă.

Mi-au dat și o poreclă: Clarence. Dacă nu știți, Clarence este leul blând din serialul „Daktari”, care suferea de asemenea de strabism. „Doctorul” Daktari îi dădea mereu să mănânce morcovi, fiindcă făceau bine la vedere. Evident, Clarence nu se atingea niciodată de legumele prescrise. În paranteză fie spus, mie îmi plăcea mult de leul Clarence, fiindcă era inofensiv. Numai că acest nume a devenit pentru mine un stigmat pe care l-am purtat până când am terminat școala generală și am mers la liceu.

Într-o oră de rusă, platinata noastră profesoară m-a surprins când mă „chioram” la tablă. Strabismul făcea ce știa el mai bine, așa că am fost surprins de ochiul sănătos și mult mai vigilent al profesoarei noastre de rusă. Ca să fiu sincer, a fost un fel de execuție publică. M-a făcut în toate felurile (inclusiv prostănac, deși aveam note de zece la materia ei, fie și obținute parțial fraudulos), chior, strâmb, șașiu și așa mai departe.

Nu știu cum am reușit să-mi păstrez cumpătul și să nu izbucnesc în plâns. Toată clasa râdea de mine ca și cum abia atunci ar fi descoperit că sufăr de strabism. Eram, iată, pe același palier cu „grasul” clasei (vă amintiți că mereu exista câte unul mai dolofan), care suporta cu stoicism apelative greu de reprodus aici.

Am ieșit astfel din grațiile profesoarei de rusă din cauza strabismului. M-am răzbunat și eu întru câtva, fiindcă am început să urăsc limba rusă și să nu mă mai străduiesc vreodată (încercasem, totuși) să învăț ceva în limba asta care și astăzi mi se pare de neînțeles. În schimb, ura mea a dispărut după un timp, când i-am cunoscut pe marii scriitori ruși.

A fost suficient să-mi pice în mâini cărțile lui Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Pușkin, Lermontov, Bulgakov și așa mai departe, ca să înțeleg că acești extraordinari artiști au scris în limba pe care am urât-o, în mod cu totul și cu totul greșit, atâția ani. Acum știu că resentimentele mele ar fi trebuit îndreptate împotriva acelei profesoare de rusă nepricepute la psihologia copiilor, al cărei nume, nota bene, nu mi-l mai amintesc.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.