Am vrut inițial să scriu «„Noi în anul 2000”, romanul în care mă simt liber», însă titlul în forma de mai sus mi se pare mult mai potrivit, chiar dacă e vorba doar de o nuanță, fiindcă exprimă mult mai direct cum stau lucrurile. E romanul meu de tinerețe, cum îi spun ca să mă iau la mișto – uneori ajută și autoironia la ceva – fiindcă am început să scriu la el în 1989, prin august, așadar cu câteva luni înainte de marea (e)liberare.

Mai păstrez și acum primele ciorne, caietul de 200 de file cu învelitoare de plastic bleumarin (învelitoarea nu mai există, s-a pierdut în anii de tranziție), acum cu foile îngălbenite și cu pasta de pix, cu care a fost mâzgălit de neîndemânaticul care eram la vremea aceea, împrăștiată ca o acuarelă. Pe multe dintre file rândurile scrise pe o parte și pe cealaltă au ajuns să se confunde, lucru care mă face să regret că renunțasem în perioada aia la sfântul creion, la care de altfel am revenit în ultimii ani.

Încă aveam 26 de ani în august 1989 (urma să împlinesc 27 pe 26 noiembrie 1989) și eram un tip cu capul în nori din punct de vedere literar. Între timp am observat că generațiile și-au restrâns spațiul ăsta temporal, devenind din ce în ce mai precoce, cu cărți publicate pe la 16 sau 17 ani, deci practic cu 10 ani înainte ca eu să mă apuc de „romanul vieții mele” cum îl numeam atunci și cum probabil și este, fiindcă uite că mi-a luat jumătate din viață ca să-l scriu.

E inutil să vă spun că scriam îngrozitor la vremea aia și nu aveam niciun fel de ambiții literare. Nu mă gândeam că o să public vreodată și nici nu aveam în plan să o fac, fiindcă pur și simplu mă consideram doar un simplu pasionat de literatură. Profesioniștii erau alții, cei pe care îi consideram mari și la care eram convins (așa cum sunt convins și astăzi) că nu voi putea ajunge niciodată (mă refer la priceperea lor la scris, la arta lor, catharsisul cum s-ar zice în termeni pretențioși).

Am scris la „Noi în anul 2000” cu nepricepere, însă cu un entuziasm pe care nu l-am mai avut niciodată, sau poate pe care l-am mai avut, din când în când, pe când lucram la „Sebastian”. În ultimele luni ale lui 1989, când atmosfera devenise realmente irespirabilă, eu mă apucasem să scriu despre un puști rebel care face tot felul de chestii, multe pe dos, într-un liceu din București în care, peste câțiva ani, va reveni ca profesor, pentru a relua lucrurile de unde le-a lăsat și pentru a le face și mai pe dos decât înainte.

Imaginați-vă că locuiam în blocul cu zece etaje de lângă Drumețului, înghesuit într-o cameră cu soția mea și cu cei doi băieți care aveau 2, respectiv 1 an. Apartamentul adolescenței mele, despre care am tot povestit în poezie, în care stăteam claie peste grămadă vreo zece suflete, tata, mama, cei doi frați ai mei, sora mea, plus noua mea familie, soția și cei doi copii. Uneori era un infern, alteori era ca în rai. Era practic imposibil de trăit în felul ăsta, chiar dacă apartamentul  avea un spațiu destul de generos – patru camere, două balcoane, bucătărie cât o cameră și așa mai departe. Pur și simplu ne călcam pe picioare și nu aveam deloc un spațiu al meu unde să mă refugiez ca să scriu sau ca să citesc.

Cu toate astea, nici nu mai știu cum, am reușit să mâzgălesc la romanul meu, cu un pix de doi lei (chiar atât costa), din care curgea pasta și care îmi murdărea degetele. Chiar eram un tip aproape romantic, cu visurile și cu visele mele din care nu prea ieșeam niciodată bine (nu reușeam nicicum să-mi public romanul, lucru care s-a și întâmplat, de altfel), cu ambiția asta stupidă într-un fel, dar frumoasă în esența ei, de a fi primul „scriitor” din istoria familiei noastre. E drept, n-ar fi trebuit să-mi permit derapaje romantice, fiindcă vremurile erau cumplite, aveam de crescut doi copii, responsabilități, serviciu și așa mai departe. Dar uite că am reușit prin literatură să obțin ceea ce nu aveam în viața reală: libertate.

E drept că am scris rar, la intervale destul de mari de timp, dar când o făceam eram cu adevărat liber. Sentimentul ăsta a rămas valabil și după decembrie 1989, fiindcă am terminat prima variantă la „Noi în anul 2000” prin aprilie 1992, iar libertatea de după revoluție avea alte înțelesuri, alte semnificații. Scriind, libertatea mea interioară rămăsese intactă.

De 30 și ceva de ani tot rescriu la romanul ăsta. Nu cred, sincer, că va avea o variantă definitivă. Ce mă surprinde acum, în anul în care voi face 58 de ani și voi egala vârsta când tata a ales să plece din această lume, este că personajele romanului au rămas la fel de vii. Am amintit de tata fiindcă are și el un locșor acolo, episodic, ce e drept, dar important pentru mine și pentru economia cărții.

Mă mai surprinde cecitatea de care sufeream la tinerețe, faptul că nu „vedeam” că îngrășasem textul ca pe porc, că romanul suferea de obezitate cronică și că din punct de vedere estetic era ca grasul din clasă: uneori simpatic (cum e și Horațiu din carte), dar greoi, cu osânza atârnând și rupând nasturii cămășii textuale, cum ar veni.

Sufeream de prejudecata aia tâmpit-brebaniană că un roman care se respectă trebuie să aibă cel puțin 400 de pagini. Și i-am tot băgat pe gât romanului tărâțe până când s-a îngrășat de nu l-am mai putut scoate din coteț. Și acolo a rămas, de vreo 30 de ani încoace.

Nu vreau să fac aici niciun proces de intenție, fiindcă nu se cade și nu cred că e ok dpdv etic. Ce voi spune în continuare ține doar de unele istorii personale, momente legate de „Noi în anul 2000” în care m-am intersectat cu nume cunoscute din viața literară.

Am avut câteva tentative de a publica romanul, eșuate, firește. Prima variantă definitivă (sic!), după ce l-am rescris prin 2008-2009, am dus-o la Cartea Românească, când sediul editurii era în Casa Monteoru, la Uniunea Scriitorilor. M-a dus acolo Radu Aldulescu, cel care, așa cum știți probabil, locuia într-un fel de anexă, undeva în spate, unde pe vremuri își avuseseră camerele probabil oamenii de serviciu. În paranteză fie spus, ăsta era „luxul” pe care Uniunea Scriitorilor i-l acorda, cu mărinimie, unuia dintre cei mai valoroși romancieri contemporani. În fine.

Radu i-a spus Mădălinei Ghiu: „Uite, ți-am adus un romancier!” Iar mie nu-mi venea să cred, fiindcă cine eram eu în comparație cu Radu? Dar așa e el, generos, și uite cum după câteva zile i-am adus Mădălinei Ghiu romanul „Noi în anul 2000”, în două dosare cu șină (le am și acum, lucrez după ele la noua variantă), care însumau cam 430 de pagini de carte. Mădălina Ghiu s-a uitat cam lung la mine, m-a învățat cum să fac un sinopsys (habar n-aveam) și mi-a spus că o să-l recomande comisiei (Cartea Românească fusese preluată de Polirom, iar toate manuscrisele treceau printr-o comisie din care făcea parte parcă și Nicolae Manolescu).

Firește că romanul n-a fost aprobat și l-am aruncat, tot definitiv, într-un sertar. Am mai avut, totuși, câteva tentative de a-l scoate în lume. Am citit câteva pagini din el la Institutul Blecher, invitat de Claudiu Komartin, pe vremea când acesta se ținea în Sala Oglinzilor. Îmi amintesc că Dumitru Bădița a spus câteva chestii destul de amical-tranșante despre ce citisem, iar Mihai Duțescu a fost cel mai sincer – și mai corect – afirmând că „Eu aș tăia masiv!”.

Am încercat să i-l dau lui Dan C. Mihăilescu, la un târg de carte, dar mi-a spus că nu primește manuscrise (i l-am trimis pe e-mail, însă n-a avut timp să-l citească), i l-am dat și lui Cătălin Dorian Florescu, tot pe e-mail, însă n-am primit niciodată un răspuns. Probabil că felul în care-i abordasem fusese nepotrivit, nu știu, cert este că m-am simțit foarte penibil și am jurat că nu voi mai face asta niciodată.

M-am reapucat de „Noi în anul 2000” în perioada asta de pandemie și de lockdown românesc original. Cred că nu e nicio surpriză dacă vă spun că, rescriind la romanul ăsta, pe care l-am plimbat în cei mai bine de 30 de ani de când m-am apucat de el printr-o grămadă de case, mă simt liber așa cum mă simțeam în august 1989. Stau în casă de mai mult de două luni – n-am ieșit nici după marea liberare din 15 mai, întâmpinată bovin cu artificii – și lucrez seara la cartea asta (după ce termin treaba la site), iar sentimentul pe care îl am este că am din nou 26 de ani, că sunt tânăr și liber (măcar în sinea și în visurile mele) și că într-un viitor oarecare cineva, un  prieten, va citi „Noi în anul 2000” și-mi va spune: „Băi, știi că nu e rău?”

Nu cred că va fi publicat vreodată și trebuie să vă spun că certitudinea asta îmi dă încrederea că îl voi mai relua peste câțiva ani și îl voi rescrie de atâtea ori cât va fi posibil, fiindcă atât pe parcursul anilor care au trecut de când m-am apucat de el, cât și al celor care vor veni, am fost tot eu, dar n-am mai fost eu cel din diferite momente ale vieții. Cred că, în esența lui, „Noi în anul 2000” a reușit să acumuleze toate fazele existenței mele, deși este tot despre un puști cu capul în nori care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui.

Am încheiat primul „dosar cu șină” și, believe it or not, l-am redus aproape la jumătate, fără să modific deloc acțiunea romanului sau să ciuntesc în vreun fel ce-am vrut să spun în el. Practic am trimis „Noi în anul 2000” la sală, l-am pus să tragă de aparate, l-am obligat să alerge pe bandă și așa mai departe. Curând a început să slăbească și să arate mai bine. I-am dat jos toată osânza aia care-l sufoca și care nu lăsa să i se vadă frumusețea interioară. E ca și cum aș fi descoperit sub straturile alea textuale apăsătoare tot ce am vrut de fapt și aveam în cap să spun în august 1989.

Este un „Noi în anul 2000” concentrat, suplu, supus unui intensiv tratament de rejuvenare, revigorat, redescoperit așa cum sunt redescoperite orașe antice în junglele de prin Asia. Sub hățișul ăla inextricabil zăcea, de mii de ani, un superb oraș. Poate că așa e și în „Noi în anul 2000”. To be continued.       

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.