Îi spuneam aseară lui Valeriu Mircea Popa, în timp ce făceam câțiva pași pe Calea Moșilor ca doi bătrânei care se întorc duminică seara târziu de la o sindrofie, că în comparație cu ce s-a mai citit la această a 186-a ediție a Institutului Blecher, de la care tocmai plecasem, poezia lui a părut o