Tara Skurtu – „Jocul de-a amiba” (editura Nemira, 2018, în colecția Vorpal, traducere de Radu Vancu și Tiberiu Neacșu)

 Prima dată când am văzut-o citind poezie în public pe Tara Skurtu a fost la ediția nr. 171 a Institutului Blecher, clubul de lectură moderat de Claudiu Komartin. Textele au fost prezentate atunci în varianta lor originală, în limba engleză, lucru care m-a împiedicat să-mi formez o părere stabilă despre potențialul lor. Acum însă am citit cartea recent apărută în colecția Vorpal a editurii Nemira, coordonată de Svetlana Cârstean, și am o imagine ceva mai clară despre intențiile estetice ale autoarei.

Împărțit în trei secțiuni, „Jocul de-a amiba”, „Garou” și „Skurtu, România”, însoțite de un „Postscriptum Vermeer”, opul poetic al Tarei Skurtu scoate în față în primul rând problema identității și a apartenenței la un spațiu specific: religia, arealul copilăriei, cu tot alaiul ei de întâmplări, lumea Americii, complet diferită de a noastră, dar atât de apropiată atunci când descoperim similitudini între „ce am trăit noi” și „ce au trăit ei” (îndeosebi când revedem mental micile istorii ale primilor ani) și, în fine, viața, cu suita ei de evenimente care, adunate, compun o Viață.

[image_with_animation image_url=”829″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/tara.skurtu”]

De ce neapărat o Viață? Fiindcă Tara Skurtu ne transmite un mesaj limpede, scris parcă pe un „billboard” aflat la intrarea în „localitatea Skurtu”: „Sunt împotriva muritului.” (Catehism) Începând de aici putem întocmi harta emoțională a volumului, pendulând între Lumea Veche și Lumea Nouă, pornind de la ceea ce în genere numim „imaginea copilăriei”. O partidă de pescuit pe Indian River se transformă repede, după o minciună spusă tatălui, într-o (aproape) experiență mistică. „Dumnezeu era un tip de cuvânt. După două/ Ave Maria și un Tatăl Nostru eram/ iar bună.” (Indian River în amurg) Iertarea însă nu vine întotdeauna pe căi ușoare. Tema redempțiunii este abordată frontal, cu acel curaj al spărgătorilor de mituri, al scormonitorilor care nu se sfiesc să pună întrebări până la fărâmițarea ireversibilă a subiectului. De aici, poate, și concluzia amară din finalul poemului: „Nu pot oferi nimănui siguranță.” E o judecată venită odată cu maturizarea, dar și un avertisment.

Micile „păcate” sunt comise cu acea ingenuitate posibilă doar în primii ani de viață, când ochii copilului nu văd încă lumea așa cum e. „Am scris o scrisoare de dragoste anonimă./ (…) Am lipit un muc/ pe pereții Casei Albe./ (…) Am chicotit/ la rugăciunea tatei înainte de cină.” (Confesiune) Calea spre mântuire este însă găsită rapid, soluția fiind de o înduioșătoare naivitate. „Când soră-mea a păstrat Trupul lui Hristos/ după slujbă și l-a dat rațelor/ să le facă sfinte, eu chiar am crezut că putea.” Tara Skurtu demonstrează o mare abilitate atunci când, în loc de judecăți facile, ne servește aceste pastile de înțelepciune infantilă foarte credibile și atașante. Tema religiei iese din sfera ei de seriozitate prin intermediul acestor artificii delicioase chiar și atunci când lucrurile devin mult mai grave. „Peste noapte, cineva a lipit un dildo roz strălucitor/ pe Fecioara Maria din fața bisericii Sacred Heart.” (Rușine) O simplă comparație duce lucrurile într-un registru hilar. „E mai rău decât atunci când un căcănar din Hopkinton a furat/ un bebe Iisus din plastic chiar din iesle.”

[image_with_animation image_url=”832″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/tara.skurtu”]

Relația antagonică trecut-prezent se acutizează în momentul desprinderii de ingenuitate și predării necondiționate în fața rațiunii. „Pentru fiecare necredință, o credință egală și opusă.” (Discovery: întoarcere negativă) Din acest moment „jocul de-a amiba” devine o simplă istorie dintr-un trecut care încă trezește nostalgii, dar care trebuie lăsat în urmă. „Legănându-ne umerii/ de la stânga la dreapta, chicoteam prin guri/ pe care n-ar fi trebuit să le avem, prefăcându-ne/ că nu aveam ochi și că nu știam de unde/ venim și unde ne ducem.” (Jocul de-a amiba) Acel „prefăcându-ne” arată limpede că de fapt ochii văd deja drumul pe care actantul trebuie să o apuce. Iar acesta nu poate fi altul decât cel al maturizării și al desprinderii de copilărie.

Tranziția către o altă vârstă și către un alt tărâm este, în mod firesc, complicată și e însoțită de transformări dureroase. O vizită la închisoarea Lowell schimbă ceea ce părea idilic cu partea urâtă și nevăzută până în acel moment a lumii. „O cameră fără ferestre. Mama și cu mine/ ne scoatem pantofii, șosetele, întindem larg brațele/ între zidul de beton și ușa încuiată.” (Vizitând-o pe Amber la închisoarea Lowell) Cea care cândva hrănea rațele cu „Trupul lui Hristos” îi face acum o rugăminte neobișnuită. „Când erai înăuntru, voiai să-ți transform poveștile/ în poeme.” (Venind și plecând) Poezia nu mai poate însemna însă doar atât, deoarece în măsura în care lumea se deschide aceasta își arată multitudinea de căi care pot fi urmate. Ruptura se produce în momentul în care este atacată tema limbajului. Din acest punct lucrurile se complică și arată în ce mod distanțele pot influența căile de comunicare.

[image_with_animation image_url=”834″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/tara.skurtu”]

„Dacă nu mă credeți, aruncați/ un dicționar într-o gaură neagră,/ priviți ce li se întâmplă cuvintelor.” (Paradox) Drumul din „curtea noastră din Florida” spre România e prefațat de încă un îndemn care prefigurează cumva impactul pe care îl va avea schimbarea. „Aruncați un avion într-o gaură neagră/ și vedeți unde aterizează.” Personajul narator pare că a traversat nu o întindere aproape nesfârșită de apă, ci un ocean de cuvinte, pentru a ajunge într-un fel de „no man`s land” îndepărtat și tenebros. „Corpul meu, un pasager bizar/ înconjurat de ziduri/ de cărți într-o limbă// pe care n-o înțeleg. Mă căznesc// să adorm în altă țară./  Fac poze la/ poze cu tine.” (Limita) De aici încolo actantul devine un personaj „lost in translation”. „Aici eram/ străinul. Eram oaspetele tău.” (Creier) Până și limbajul din noua țară e ciobit de asperitățile realului. „Scrijelit undeva pe trotuar/ într-o Piață a Unirii, de cealaltă parte// a lumii, Te iuesc.(Derivate) Doar animalele mai pot compensa întru câtva tarele unei lumi alienante, pustii ca un oraș-fantomă, uzând în mod natural de limbajul universal. „Pe banca din parc, ascult// maidanezii Bucureștiului/ strigându-se, răspunzându-și – // singura engleză pe care o aud în capul meu.” (Derivate)

În „Jocul de-a amiba” Tara Skurtu reușește să îmbine câteva teme clasice: dragostea, moartea, întrăinarea, copilăria, destinul. Felul în care o face este unul care ne demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că modalitățile de expresie ale literaturii americane au o specificitate adesea lesne de asimilat și de înțeles, dar mult mai greu de reprodus sau de imitat. De aceea este cu atât mai meritoriu efortul traducătorilor Radu Vancu și Tiberiu Neacșu, care au scos la suprafață o variantă foarte apropiată de original. Spun asta deoarece știu, din sursă sigură, că munca lor nu a fost deloc una facilă, așa cum s-ar putea crede la o primă citire. Aș mai adăuga doar că „Jocul de-a amiba” este, dincolo de orice îndoială, o carte despre nostalgie. Sunt multe poeme care induc o astfel de stare, iar asta le face cu atât mai autentice. Nu mai pun la socoteală faptul că peste toate paginile volumului se suprapune, când și când, ca un semnal că lumea nu este totuși atât de întunecată, ceea ce undeva, într-un poem pe care vă las să-l descoperiți singuri, este numit „zâmbetul Skurtu”.

[image_with_animation image_url=”836″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/tara.skurtu”]

Tara Skurtu (n. 1982) s-a născut în Key West, Florida, și a absolvit studii de creative writing la Universitatea din Boston. Deținătoare a premiului pentru poezie Robert Pinsky Global Fellowship, a ajuns pentru prima dată în România în 2013, stabilindu-se ulterior în București. După placheta „Skurtu, Romania” (2016), i-a apărut volumul „The Amoeba Game” (2017), a cărui versiune românească a apărut recent în colecția „Vorpal” a editurii Nemira, coordonată de Svetlana Cârstean.

(foto credit: https://www.facebook.com/tara.skurtu)

gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.