TED BERRIGAN s-a născut pe 15 noiembrie 1934 în Providence, Rhode Island, fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai lui Edmund Joseph Berrigan și Margaret Dugan Berrigan. În 1952 a absolvit La Salle Academy, iar din 1953 a început să studieze la Providence College. În 1954 s-a înrolat în armată și a petrecut 16 luni în Coreea, fiind încartiruit în Uijongbu. În 1955 a fost transferat în Tulsa, cu gradul de sergent. Și-a început studiile la University of Tulsa „on the GI Bill” (care se traduce, probabil, „pe socoteala armatei”).

În 1957 a fost trecut în rezervă, iar în 1958 tatăl lui, Ed Berrigan, a încetat din viață. În 1959 a obținut o diplomă în literatură (Bachelor of Arts) de la Universitatea din Tulsa. În același an i-a apărut, în Providence, A Lily for My Love. Între 1960-1961 a început colaborarea cu Frank O`Hara și s-a mutat în New York. În 1962 și-a terminat teza de masterat, cu o temă din George Bernard Shaw. În același an a a cunoscut-o pe Sandra Alper, cu care s-a căsătorit. Începe să scrie la The Sonnets.

În iulie 1963 a terminat lucrul la The Sonnets, prima ediție fiind publicată un an mai târziu. Tot în 1964 are loc prima lectură publică la Le Metro Café, avându-i în public pe Allen Ginsberg, Paul Blackburn, Frank O`Hara și Michael Goldberg. Începe să scrie recenzii în revista Kulchur. Îl cunoaște pe John Ashbery.

În 1966 moare Frank O`Hara. Își începe atelierele de scriere creativă în cadrul proiectului Writers in the School Poetry Program. În 1968 părăsește New Yorkul pentru un post de writer-in-residence la Universitatea din Iowa. În 1969 divorțează de Sandra Alper. Publică Many Happy Returns la Corint Press. O cunoaște pe Alice Notley.

Între 1970-1971 a avut o perioadă de așa-zisă tranziție, mutându-se dintr-un loc în altul împreună cu Alice Notley. A locuit în Southampton, Long Island (în garajul lui Larry Rivers), New York, Providence și Bolinas. În 1972 s-a căsătorit cu Alice Notley și s-a mutat în Chicago, unde a devenit Poet in Residence la Northeastern Illinois University. Se naște Anselm Berrigan.

În 1973 s-a mutat în Anglia, acolo unde a ocupat postul de profesor la University of Essex până în primăvara lui 1974 (în locul lui Robert Lowell). În același an se mută înapoi în Chicago, pentru ca în 1976 să se stabilească în New York. Este bolnav de hepatită, starea lui de sănătate fiind destul de precară de acum încolo. În 1980 îi apare volumul So Going Around Cities: Selected Poems 1958-1979, publicat de Blue Wind Press.

În 1983 boala i se agravează, însă continuă să aibă activitate atât cât e posibil. Își scrie ultimele poeme. Moare pe 4 iulie în urma complicațiilor provocate de ciroză, aceasta fiind cauzată, cel mai probabil, de virusul hepatitei C. A fost înmormântat în cimitirul militar Calverton National Cemetery din Long Island.

carturesti.ro

Datele biografice ale lui Ted Berrigan au fost preluate din volumul The Collected Poems of Ted Berrigan (University of California Press, 2007), editat de Alice Notley, Anselm Berrigan și Edmund Berrigan. Textul de mai jos este extras din volumul Antologie de Poezie Americană Contemporană, apărut la Editura Cartea Românească în 2006 (traducere de Liviu Georgescu).

Schimbare Roșie

Iată-mă la 8:08 p.m. ramă indefinită amplă ritmică
Aerul mușcă, februarie, aprig arabesc
în drum spre pom în peisajul de iarnă al străzii
Beau ceva otravă americană aer lichid cu bule
și fumez pentru a avea personalitate și ceva ca sprijin.
Străzile se uită după Allen, Frank, sau după mine, Allen
e un film, Frank dispărând în aer, e
Greu cu acea ușurință, greu peste mine, mă ridic și cobor
prin el, prin ei
precum Calvados e sorbit în Long Island acum
aproape douăzeci de ani, și omul fumând
se uită la femeia atentă care surâde, & cu tâlc.
Cine ar fi crezut că o să fiu aici, nimic
împachetat, nimic îngropat, totul
Dragoste, copii, sute de copii, bani, etici-
mariaj, o politică a grației,
În aer, învârtindu-se, arzând calm sau nemișcat, acum
mai mult ca niciodată?
Nu acel băiat practic, serios în haină din pluș de mașină
ochi penetrând amurgul de iarnă la strada 6
& Bowery în 1961. Nu acea fată drăguță, de nouăsprezece ani, care
va fi trebuind să plece, înclinându-se până la maturitate la fel,
Să arzi & să arzi mai înspăimântător decât își poate ea imagina
că va fi. Nu acea pictoriță care de la prima întâlnire
nicidecum & niciodată nu o lăsam singură până când dispăream
amândoi din senin în neantul pentru care ne înrolasem & și așa
pretindeam
Să respirăm & care nicicând nu mă va părăsi, nici pentru sex, nici
politică
Nici măcar pentru idioata permanenta înstrăinare care e
Doar natura noastră umană & nu înseamnă nimic. Nu, nu el.
E un cântec, „California Visând”, dar nu, nu voi face asta.
Am 43 de ani. Când voi muri? Nu voi muri niciodată. Voi trăi
Să apuc 110 ani & niciodată nu voi dispărea & niciodată nu vei
scăpa de mine
care sunt întotdeauna & numai o stafie, în ciuda acestei rame,
Spirit
Care trăiește numai să se ciondănească.
Sunt numai pronume, & sunt toate, & nu am cerut asta
Tu ai cerut-o
Am intrat în viața ta s-o schimb & s-a schimbat & acum nimic nu
va schimba asta vreodată & asta e.
Singur & presat, nefericit destin, totuși
Alunec ușor în aer
Cântecul furios al lumii curge prin costumul meu.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.