Autorul „complotului” în urma căruia a rezultat postarea de ieri cu cele două poeme ale lui Luca Ștefan Ouatu este Ioan Coroamă. Fiind și el cititor meritoriu la Institutul Blecher și la Nepotu’ lui Thoreau, n-ar avea cum să lipsească de pe www.omiedesemne.ro De ce, veți vedea mai jos.

Ioan însuși ne spune că este „un alt tânăr vărsător, care în momentul de față se bucură de terminarea clasei a 11-a, susținându-și moral prietenul aflat în momentul de cumpănă” (se referă, firește, la Luca).

Ioan a citit la Institutul Blecher pe 9 septembrie 2018, la ediția cu numărul 181. De acolo am și preluat ceva mai multe date biografice. Iată-le:

„Ioan Coroamă (n. 2001) este elev la Liceul „Vasile Alecsandri” din Iași. Ioan e un excelent cititor înainte de a fi poetul atașant care construiește cu însuflețire și cu o admirabilă atenție la celălalt scenariile unei stranietăți familiare și care încorporează cu aceeași ușurință în scrisul lui experiențe ale unor autori de acum 50 de ani și pe ale contemporanilor săi imediați.”

Rămâne doar să vă convingeți singuri că Ioan Coroamă este într-adevăr cum a spus (presupun) Claudiu Komartin în această prezentare. Iată:

și deodată liniște

și deodată liniște-n această seară.
eu încerc să-mi potolesc furia stând pe podea.
Furia cauzată de prea mult haos, de prea multe
interacțiuni ratate, sau de discuții vesele
dintre prietenii mei și dușmanii mei.
și deodată liniște-n această seară.
Iau o carte de joc, o arunc undeva lângă telefon,
apoi dau replay la melodie, să mă restaureze fictiv.
Reclamele pe care încerc să le blochez sunt exact ca
tristețile.
Elimini una, imediat apare alta, o închizi și pe aceea,
iar a treia te scoate din minți.
Oamenii și reclamele, două lucruri pentru care micuțul din mine
n-ar mai lupta în veci.
Nu mai vreau respirație sacadată
sau să-mi înghețe privirea când văd pe cine trebuie
vorbind cu cine nu trebuie.
Nu mai vreau să mă plimb de aiurea pe străzi,
cu gândul la ce-ar spune amicii mei dacă aș avea cancer
sau cum să-mi fac curaj să iau o supradoză de em-de.
Cum ar fi dacă pereții camerei s-ar deschide și m-ar chema
înăuntrul lor?
Podeaua să rămână doar cu mocheta, camera să rămână doar cu
amintirea mea în ea
și eu să fiu undeva dincolo, departe de oameni și de reclame,
și de toată electricitatea planetei Pământ.
Aș vrea să rup fiecare scaun din casă, din apartament și din sala de clasă
fără să mă judece cineva, și apoi să mă-ntind ca acum pe podea
și să-mi fac scut din spetezele lor.
E o luptă nedreaptă pe care o port cu gândurile mele,
iar dacă plecarea mea ar îmbunătăți cumva realitatea, cred că aș face-o,
cred că aș pleca.
și deodată liniște-n această seară.
Camera are un om gol lipit de podeaua ei,
iar melodia a început în sfârșit să răsune,
devenind dintr-un cântec de toamnă unul de primăvară.

M-am tot gândit

M-am tot gândit la tine azi
și cred că ți-aș fi scris, dacă aș fi avut curajul
să apăs la întâmplare pe taste, până la numele tău.
Ai rămas
zâna verii mele, sau cum ar spune inamicii noștri
fetița pierdută pe vecie, din cauza unor vise prea mari.
Și mă întreb dacă și tu îți mai amintești
din când în când
de mine.
Dacă există undeva în tine acel impuls de a apăsa
pe apelare rapidă și de a mă suna, cândva între noapte și zi,
la o oră potrivită numai nouă.
M-am tot gândit la tine azi, în timp ce mă uda ploaia
și căutam un gang să m-adăpostesc.
Dar nu mai conta cât e ceasul, cât de frig e afară,
îmi doream să te văd la celălalt capăt al străzii,
cu o umbrelă subțire în mână și c-o mulțime de artefacte în geantă,
și să-mi zâmbești fugitiv, aproape misterios, apoi să te faci
nevăzută.
Și dac-ai fi a nu știu câta fată din o sută, care trec zilnic prin piața unirii
tot mi-aș întoarce privirea să văd ce carte citești sau cui
îi trimiți un mesaj pe instagram.
Adevărul că de mult nu ne-am văzut,
poate de și mai mult n-am apucat
să ne reconectăm pe tabla de joc, dar de asta mă uit acum la o poză cu tine,
sperând că și tu te uiți la o poză cu mine,
sau măcar că atingi vreun lucru pe care și eu l-am atins.
Despre tenuitatea mersului tău, pentru care te curtează
mai toți băieții, nu m-am gândit, sau n-aș vrea să mă fi gândit la ea,
dar e imposibil ca în nemăsurata forfotă a orașului
să nu existe vreun picior, vreo mână, sau vreun parfum
care s-aducă a tine.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment