Acum vâteva zile l-am avut ivitat în Biblioteca lui Gelu pe Claudiu Komartin. A ieșit un podcast foarte reușit, unul care va deveni o bornă în aventura noastră numită O Mie de Semne. În timpul unui laudatio binemeritat, am amintit de aportul decisiv pe care Claudiu l-a avut în apariția romanului Sebastian (Editura Cartier, 2018).
Știu, am mai spus asta, anume că pariul meu era următorul: dacă nu reușesc să public Sebastian nu voi mai publica nimic. Ăsta era pentru mine testul suprem. Nu mă puteam numi scriitor dacă nu reușeam să scot această carte care-mi mâncase șase ani din viață. Totul se prefigura a fi un dezastru. În ultimul moment a intervenit Claudiu, i-a recomandat manuscrisul lui Gheorghe Erizanu și de aici totul a fost istorie.
În timpul podcastului Claudiu mi-a spus, printre altele, că Sebastian este un roman bun și foarte bine documentat. M-am bucurat, dar m-am și întristat. Radu Vancu, cel care a avut generozitatea de a citi în manuscris romanul și de a scrie câteva rânduri pe coperta a IV-a a cărții, îmi spusese în toamna lui 2019, înainte de lansarea volumului Ziua în care a murit John Lennon, că Sebastian este un roman foarte bun.
Mi-am amintit asta – și toate celelalte laude venite de la oameni care mi s-au părut sinceri – deoarece se fac patru ani de când a apărut Sebastian. Și, cu toate aceste aprecieri măgulitoare, simt că romanul a fost mai degrabă o apariție meteorică. A fost entuziasmul moderat din 2018, apoi pozele de pe facebook postate de oameni care l-au cumpărat și citit, iar în cele din urmă tăcere totală.
Recunosc că am fost furios în seara când Lionel Duroy și-a lansat la Librăria Humanitas de la Cișmigiu Eugenia, „un roman răvășitor despre România anilor 1930-1940, inspirat de Jurnalul lui Mihail Sebastian” – după cum se precizează bombastic pe prima copertă. Am fost furios fiindcă librăria era plină de oameni extaziați la vederea unui scriitor care își prezenta o carte cel mult mediocră (ca să nu spun altfel).
Simt și acum că am scris o carte mai bună decât a lui Lionel Duroy (da, o spun din orgoliu, fiindcă numai eu știu cât am muncit, dar nu e numai despre asta). Cu toate astea, eu eram la acea lansare necunoscutul care scrisese pasionat despre perioada interbelică și despre Mihail Sebastian. Cei care știau acest lucru puteau fi numărați pe degetele de la o mână. Cei care îmi apreciaseră cartea așijderea. Pe de altă parte, zeci de oameni salivau sub ochii mei în timpul lansării unei cărți pe care mulți dintre ei nici măcar nu o citiseră (știu asta fiindcă țineau aproape ritualic volumele în mână în timp ce așteptau să le vină rândul la autograful lui Lionel Duroy).
Și atunci m-am întrebat: care să fie problema cu cartea mea? De ce nu a avut un destin mai bun? Nu știu să dau un răspuns. Nu mă pricep la promovare, nu pot să dau vina pe niște oameni care au făcut considerabile eforturi pentru apariția acestei cărți și care s-au purtat admirabil cu mine. În altă parte trebuie să fie problema.
Mă gândesc acum că una dintre explicații ar fi aceea că ne extaziem foarte ușor în fața a ceea ce e străin, în fața a ceea ce vine „din afară”. Înghițim pe nemestecate o literatură care uneori, cum e cazul lui Lionel Duroy, nu depășește nivelul unei mediocrități poleite cu aur fals.
Poate că mi-am făcut prea multe speranțe, cine știe? Mai ales că au mai pățit-o și alții, mă refer la scriitori români foarte buni care, bunăoară, sunt nominalizați, așa cum am fost și eu cu Sebastian, la acest minunat premiu de consolare care este Cartea Discretă (organizat de ARCCA).
Până una-alta, nu pot decât să vă îndemn, așa cum am făcut-o de nenumărate ori, să citiți literatură bună și să nu-i ignorați pe scriitorii români care au o mai slabă reprezentare în spațiul public. Veți fi uimiți să aflați că printre ei se află poeți sau romancieri foarte buni, mult mai buni decât așa-zisa marfă de import.
