Cei mai mulți dintre acei care am prins vremurile de dinainte de 1989 nu avem multe amintiri plăcute cu privire la ziua de 23 august. Sigur, sunt și unii care au nostalgia „manifestațiilor” cu stegulețe tricolore și roșii (cu secera și ciocanul), cu parada militară, cu carele alegorice care ne arătau realizările socialismului sau cu miile de oameni „scoși din producție” pentru antrenamentele care pregăteau megaspectacolul de inspirație nord-coreeană. Era ziua noastră națională. Bună, rea, cum era, trebuia să ne adaptăm.

Cei mai abili dintre noi scăpau de corvoada participării la parada de 23 August rupând rândurile și fugind pe străzile laterale în timpul deplasării spre „locul faptei”. Era o chestie destul de riscantă, fiindcă puteai fi în orice moment oprit, legitimat și trimis înapoi la grupul de care aparțineai. Mai mult decât atât, ciracii secretarului de partid „pe întreprindere” erau obligați să facă prezența și, dacă nu erai acolo, riscai să ți se taie ziua de muncă și, mai mult decât atât, erai pasibil de o sancțiune pe linie de partid (dacă erai membru).

[image_with_animation image_url=”1395″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://a1.ro/news/inedit/23-august-1989-ultima-parada-a-lui-nicolae-ceausescu-in-fata-stafiei-casei-radio-id133672.html”]

Odată ajuns la manifestație era foarte greu să mai pleci. Cordoanele de activiști care înconjurau perimetrul în care urmau să se desfășoare activitățile nu lăsau nici musca să zboare. Nu de puține ori colegii făceau roată în jurul femeilor care, nemaiputându-se ține, trebuiau cumva să-și facă nevoile. Iar dacă nu existau ceva boscheți în preajmă, treaba devenea și mai problematică. Pe de altă parte, trebuia avut grijă cu apa, fiindcă nu existau ca azi peturi sau buticuri la orice colț de unde puteai cumpăra. Singura posibilitate era sticla din sacoșă (dar sticla-sticlă) pe care, dacă erai norocos, o puteai umple de la vreo cișmea sau țâșnitoare de pe stradă. Dacă nu, nu. Răbdai sau stăteai la mâna altora.

Norocoșii care se făceau scăpați mergeau direct la cârciumă ca să sărbătorească evenimentul. Sigur că exista posibilitatea ca halbele să nu aibă cu ce fi umplute, fiindcă berea nu curgea valuri. Totuși, fiind ziua națională, asta nu prea se întâmpla. Așa că, în timp ce colegii îndurau căldura la „manifestație”, alții stăteau la bere și făceau mișto de ei. Pentru unii, ziua de 23 August asta însemna: fuga de la manifestație și halba de bere. Pentru ceilalți, ore lungi în soare, fără să te poți așeza undeva, nervi, epuizare, stres. Nu mai vorbesc de cei care erau implicați direct în desfășurarea spectacolului omagial.

[image_with_animation image_url=”1413″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.banatulazi.ro/23-august-istorie-zi-nationala/”]

Dacă e să privim lucrurile din perspectiva prezentului, 23 August era o zi absolut banală, condimentată doar cu câteva întâmplări mai mult sau mai puțin plăcute, bune de povestit (și de plictisit) nepoții la pensie. Sunt și dintre cei care susțin că era frumos, că așa ar trebui să fie și azi, că nu era nimic greșit să sărbătorești ziua în care ne-am eliberat de sub jugul fascist și am întors armele împotriva forțelor imperialiste. Puțini însă cunoșteam adevărata semnificație a acestei zile, fiindcă la școală, la orele de istorie, ni se spusese o poveste care nu avea nicio legătură cu ceea ce se întâmplase cu adevărat pe 23 August 1944.

Nu e locul aici să fac o rememorare a faptelor. Istoria adevărată a fost repusă în drepturile ei după Revoluție. Pentru mulți însă, 23 August și-a păstrat izul aniversărilor comuniste. A rămas o zi cu amintiri cenușii, chiar dacă au fost condimentate cu evadări la cârciumile vremii, unde berea era aceeași peste tot și halbele ciobite. Pentru generațiile care au crescut după Revoluție, 23 August e o zi oarecare. Nu știu sigur dacă e bine sau rău. Mie, spre exemplu, mi-e imposibil să nu mă gândesc la acel trist 23 August 1989, când cu parada din apropiere de Podul Eroilor, din fața clădirii unde ar fi trebuit să fie Casa Radio. Imaginile alea îmi par că vin de undeva din abisul istoriei. E ca și cum le-aș fi trăit în altă viață. Așa îmi explic de ce, poate, pentru cei mai tineri, ele nu mai au decât o însemnătate secundară. Pentru ei, ce a fost acolo s-a întâmplat cu adevărat într-o altă viață. Și așa, într-un fel, ar trebui să și rămână.

[image_with_animation image_url=”1400″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://evz.ro/culisele-zilei-de-23-august-1944.html”]

Totuși, nu mă pot abține să nu răsfoiesc două jurnale care au consemnat, pe viu, întâmplările adevăratei zile de 23 August, cea din 1944. Iată, spre exemplu, ce nota, printre altele, Alice Voinescu pe 24 August 1944:

„Aseară, la zece, s-a semnat armistițiul. De azi dimineață nemții se opun, bombardează, vor să ne distrugă. (...) Trei avioane bat antiaerienele frenetic. Nu știu cine trage. (...) Zvonurile sunt grozave. Acum nu mai intră nimeni în oraș. Nu vreau să cred. Suntem ca pe front. Bucuria de aseară a fost scurtă...”

Și încă o notă scurtă, de pe 29 august 1944:

„Rușii trec prin Șoseaua Colentina în București.”

În același ritm plin de dramatism scrie și Mihail Sebastian în jurnalul său (notă din 29 august 1944):


„Cum să încep? De unde să încep?
Rușii sunt în București.
Parisul e liber.
Casa din Antim, distrusă de bombe. (...)
Noaptea de miercuri spre joi – petrecută cu Pătrășcanu, Belu și atâția alții, imediat după lovitura de stat, în casa din strada Armenească („casa istorică”) – a fost noaptea de delir. În tot orașul, lumea urla de fericire. Antonescu fusese răsturnat în 5 minute. Noul guvern, constituit. Armistițiul, acceptat. (...) Dimineața m-am dus frânt de oboseală spre casă, cu speranța că o să dorm, când au început să urle sirenele. Nemții începeau bombardamentele. Și am avut un bombardament de formă necunoscută, fără întrerupere, fără alarmă, fără prealarmă, un bombardament care ne-a ținut în adăposturi timp de 60 de ore, până sâmbătă seara.”

Iar pe 31 august 1944 Sebastian notează:

„Defilare de tancuri grele sovietice, pe bulevardul Carol, sub ferestrele casei unde ne-am refugiat. Spectacol grandios. Oamenii ăștia prăfuiți, obosiți, destul de prost îmbrăcați, cuceresc lumea.”

Judecând lucrurile după aceste mărturii (și cu siguranță există multe altele care au înregistrat dramatismul acelor zile) parcă nu prea ar mai exista motive nici de sărbătoare, dar nici de indiferență. Băută la umbra acestor adevăruri, berea aia din halbele ciobite de dinainte de 1989 ar fi fost poate și mai acră. Astăzi însă, sutele de sortimente de bere care se vând pe la terase sunt băute ca într-o zi absolut normală. La fel ca ieri sau așa cum vor fi băute și mâine. Dacă sunteți însă undeva prin Centrul Vechi la o astfel de terasă, imaginați-vă o clipă cum ar fi ca pe deasupra voastră să treacă avioanele nemțești devenite peste noapte inamice sau, nota bene, tancurile rusești trecând triumfal, ca la „parada de 23 August”, pe bulevardul Carol. Așa-i că nu vi s-ar mai părea o zi oarecare?

Bibliografie selectivă:
Alice Voinescu, Jurnal, Polirom, 2013
Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, 2016

 gelu diaconu
[email protected]

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment