Orice s-ar spune despre dânsul, orice speculații s-ar face pe marginea veridicității spuselor sale, trebuie să recunoaștem un lucru: cafegiul Florescu este un personaj! Iar poveștile lui cu acorduri balcanice și cu miros de băcănie au într-adevăr farmec, chiar dacă unii le contestă veracitatea.
L-am cunoscut prin intermediul colegului meu, Christian Levant, în redacția ziarului Ring. Aparițiile lui erau intempestive și cumva teatrale. Era câte un pic din toate: solicitant, ușor cabotin, amuzant, seducător. Reușea să atragă atenția întotdeauna.
Am făcut, de-a lungul timpului, mai multe interviuri și am fost la numeroase evenimente al căror protagonist era dl Gheorghe Florescu. Dintre convorbirile pe care le-am avut, după publicarea în ziarul Ring a unor părți din ele, multe altele au rămas inedite. Am acum șansa să le scot la lumină, nealterate de trecerea timpului. Am decis să redau azi doar prima jumătate a interviului, urmând ca în zilele următoare să continui cu cealaltă jumătate.
Care sunt amintirile cele mai vii din copilăria dvs?
Îmi amintesc că tatăl meu era arestat din 1952, iar mama mergea la serviciu, fiindcă eram patru copii. Atunci am ieşit în stradă. Am fost foarte atent la ce se întâmpla în jurul meu. Pe atunci era o viaţă foarte intensă. Mă refer la cartierul unde m-am născut şi unde am copilărit. Era un cartier multirasial, multietnic. Dacă mă gândesc la ce au spus fostul rabin şef al cultului mozaic din România şi preşedintele Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România, că cele două cartiere, Dudeşti şi Văcăreşti, ar fi fost cartiere evreieşti, am nişte reţineri. Nu că ar fi vorba de orgoliu naţional, dar pur şi simplu noi atunci eram în România şi nu am avut cartiere speciale, etnice.
Ați locuit pe Dudești. De acolo până în centru era o aruncătură de băţ…
Da, nu era mult. Erau mijloace de transport în comun care circulau foarte bine: tramvaiele 4, 18, 19, 16. Unele mergeau la Poşta Vitan și făceau la stânga pe Theodor Speranţia. Apoi înaintau înspre Bariera Vergului 4 şi 19, iar 16 şi 18 mergeau înspre Dristor. Acolo era capătul, puţin mai încolo de Dristor.
Erau anii ’50, perioadă cunoscută şi ca „deceniul negru”. Cum era viaţa atunci?
Oamenii erau stresaţi, pentru că ne aflam sub ocupaţie sovietică. Ruşii încă nu plecaseră din ţară. S-a întâmplat ca lângă mine, pe strada Turturele, să se afle centrul de spionaj sovietic, Cominform. Vă daţi seama ce era acolo! Tot timpul, zi şi noapte, veneau și plecau maşini care nu aveau ca acum geamurile fumurii, ci aveau perdeluțe albe. L-am văzut şi pe generalul Walter Roman, care era unul din şefii Cominformului.
Dar aşa se numea, Cominform, nu Comintern?
Cominternul era altceva, era o organizaţie politică, pe când Cominformul era comitetul de informaţii sud-balcanic al Cominternului. Era o ramură a serviciilor secrete sovietice. Deci ei aveau mai multe agenţii, pe care noi, oamenii de rând, nu le ştiam. Aveau şi organizaţii de spionaj, iar ăsta era numai de spionaj, în apărarea intereselor URSS în perimetrul sud-balcanic.
Şi ăştia aveau sediul chiar în apropiere de locul unde aveaţi casa?
Chiar la câteva zeci de metri.
Nu se temeau oamenii de ei?
Ei nu aveau treabă cu oamenii, pentru că se deplasau numai cu maşinile, nu mergeau pe jos. Deci aceşti agenţi mergeau în maşini camuflate, atât cât credeau ei că se pot camufla. Dar se mai vedeau uneori, în interiorul maşinilor, unele persoane.
Erau Volgile alea masive?
Nu, încă nu apăruseră Volgile. Erau maşini rusești de teren, dar și maşini occidentale, Buick sau alte mărci, cum ar fi Opel. Maşini guvernamentale, care erau folosite de către Consiliul de Miniştri. Aveau maşini bune, dar dețineau şi IMS-uri, maşini de teren sovietice. Acest centru al Cominformului era înconjurat. Și în ziua de azi a rămas un fel de Washington DC. Locul e încă închis. Erau garduri peste care nu putea trece nimeni, pentru că erau păzite. Nu se putea, era ca un oraş interzis. După ruşi au venit comuniştii greci. Aşa-zişii eroi greci refugiaţi în România. Nu ştiu dacă erau toţi de aceeaşi naţie, pentru că nu ştiu ce era înăuntru. Intrau şi ieşeau, pe strada mea, unde m-am născut eu, pe Trinităţii, sute de maşini ale acestui Cominform.
Se trăia greu?
Era după război şi oamenii erau foarte săraci. Salariile erau foarte mici, fusese și o stabilizare în 1952 care i-a sărăcit pe toţi. Le-au luat toţi banii și le-au dat cât să nu moară de foame, doar câţiva lei. Grosul banilor a intrat în bancă. Erau, să zicem azi, preţuri de milioane pe un kilogram de şuncă, iar pe urmă era 15 lei un kilogram de şuncă. Dar nu mai cumpăra nimeni, pentru că nu mai aveau bani. Deunăzi era bătaie pe marfă, pentru că magazinele erau pline. Încă exista comerţul particular în 1952.
Să revenim un pic la „ieșirea în stradă”. Cum s-a întâmplat?
Am urmărit trecerea comerţului de la serviciile particulare la serviciile de stat.
Cum s-a făcut trecerea asta?
Li s-au retras autorizaţiile comercianţilor particulari. Pur și simplu li s-au anulat autorizaţiile. Rămăseseră în aer, pentru că nu mai aveau voie să desfăşoare nicio activitate.
Şi cu prăvăliile ce s-a întâmplat?
Au fost preluate de stat, iar foştii proprietari au rămas chiriaşi. Unii dintre ei au rămas lucrători chiar în aceleaşi locuri, numai că acum erau slugi la stat. Acei bătrâni comercianţi lucrau tot în stilul lor, aşa că cine a vrut să înveţe a avut de la cine să o facă. Destinul a făcut ca eu să fiu foarte receptiv la tot ce se întâmpla din punct de vedere comercial în jurul meu.
Povestiţi-mi un pic cum aţi început.
Eram un copil sărman, în sensul că nu aveam resurse materiale. Tata era arestat la canal, nevinovat. A fost judecat după trei ani şi achitat. Am avut noroc că oamenii mi-au întins o mână, în sensul că am găsit un evreu care îl cunoştea pe tata. Era chiriaşul bisericii. Biserica avea, înspre Dudeşti, în curte, nişte prăvălii care fuseseră cândva ale ei. Aici se pare că s-a petrecut acţiunea nuvelei Hagi Tudose. Biserica a fost demolată pe 11 noiembrie 1987 de regimul comunist. Acest evreu, Moskowitz, era un om deosebit de cumsecade, de bun. A fost primul meu maistru.
Ce vindea?
De toate. Îmi amintesc că avea un panou din carton pe care era un cofetar care împărţea dulciuri copiilor. Mai jos scria: „Daţi copiilor cât mai multe dulciuri”. Făcusem deja clasa întîi şi ştiam să citesc. Relaţia mea cu acest om a devenit mai strânsă, în sensul că omul nu m-a pus niciodată, de exemplu, să car vreun bagaj sau marfă. Când plecam de acolo îmi dădea o bucăţică de salam sau o felie de şuncă. Mâncam lucruri la care altfel nu aş fi avut acces. Nu aveam bani pentru aşa ceva. Mi-am dat seama că pentru a dobândi astfel de alimente trebuia să fac ceva. În loc să mă joc pe stradă ţurca sau cu mingea – şi mama mă rugase să nu mai joc fotbal ca să nu rup încălţămintea, pentru că nu avea bani să-mi cumpere alta – m-am retras imediat. Am fost un copil ascultător. Aşa am intrat în relaţie cu acest evreu.
De la cine ați mai învățat tainele meseriei?
În Piaţa Vitan, la doi paşi, erau unchii mei. Erau fraţii Popescu, iar unul dintre ei era soţul surorii mamei mele. Mătuşa Florica, sora mamei mele, era căsătorită cu Ilie. Mă duceam la nea Ilie, care avea un magazin de legume-fructe. Nu era aprozarist, pentru că la început a fost prăvălie particulară. Ăştia au fost ultimii care au rezistat. În 1958 i-a desfiinţat şi pe ei, le-a retras statul autorizaţia. Erau patru fraţi: Ilie, cel mai mare, Gheorghe, Costică şi Florin. Mai era unul, care era cumnatul lor, pentru că aveau şi o soră. Deci erau în total cinci oameni, din acelaşi loc, din aceeaşi comună. Toţi aveau acelaşi profil. Ei cumpărau de la ţărani şi vindeau marfa. Era o afacere de familie. Am participat, făcând act de prezenţă, la negocierile lor cu ţăranii. Eram un simplu privitor. M-a interesat chestia asta, m-a fascinat cum negocia unchiul Ilie, cum făcea afacerea, cum scădea preţul, cum oferea, mai mult, mai puţin, în funcţie de ceea ce credea el de cuviinţă că trebuia să facă, cu abilitatea lui de comerciant. Unchiul Ilie era mai mare ca vârstă decât părinţii mei, avea vreo 50 de ani. Era un om cu experienţă. De mic copil era comerciant de legume-fructe. Pe mine mă punea să curăţ merele, le ştergeam, aveam nişte cârpe cu care le ungeam cu ulei. Făceam în aşa fel încât să aibă aspect comercial. Erau mere frumoase, ionatane, pe care le sortam, le aranjam. Știam cum să aranjez şi strugurii…
„Înainte de război erau zeci de cafegii. Ba şi după război au rămas cel puţin 40 de cafegii în Bucureşti. Când am început eu activitatea comercială erau cel puţin 40 de cafegii, toţi armeni. Din respect pentru armeni evreii nu s-au băgat niciodată în comerţul cu cafea. Mă refer la mici magazine, fiindcă la nivel de angrosişti evreii au fost dominatori. Ei s-au ocupat de afacerile statului român la început, în timpul lui Gheorghiu Dej.” Gheorghe Florescu
Cum era atmosfera în acele vremuri? Cum erau oamenii?
Unii se descurcau, alții nu. Probabil că şi acum e tot la fel. Unii, care colaborau cu Securitatea, cu partidul, care erau activişti, aveau anumite funcţii, anumite activităţi care erau plătite altfel decât ceilalţi. Aveau posibilităţi mai mari. Pe de altă parte, ei aveau propriile lor magazine şi îşi cumpărau de acolo tot ce voiau. De exemplu, ăştia de la Cominform aveau pâine albă, în timp ce pe piaţă era doar pâine neagră, care se dădea pe bază de cartelă. Ei aveau pâine albă la discreţie. Aveam prieteni evrei care mâncau numai jimblă, adică o franzelă franţuzească. Era numai pentru ei, cei care lucrau la Cominform. Mulţi evrei care ştiau ruseşte erau angajaţii Cominformului pentru diverse activităţi. Nu ştiu ce făceau acolo. Ei primeau tain, iar aceste alimente ajungeau în stradă prin copiii lor. Copilul unui cominformist venea cu sandvişul cu şuncă de Praga despre care noi nici nu știam cum arăta. Mâncau crenvurşti pe care noi îi vedeam o dată pe an, de Crăciun, dacă îi vedeam şi atunci. Diferenţele erau imense. Acum nu mai sunt aşa. De ce? Pentru că acum găseşti în galantare absolut orice. Dacă ai bani, cumperi! Deci practic toată lumea este cam aceeaşi, însă sunt lucruri care sunt de o calitate superioară şi care costă scump. Aceste lucruri nu sunt pentru cineva care are o mică pensie de câteva milioane. Şi atunci existau bături precum coniac franţuzesc sau şampanie franţuzească, dar beau numai boşii. Unele produse se găseau numai în circuit închis, prin gospodăria de partid. În comerţ nu mai erau, dispăruseră.
Dar cafea?
Cafeaua de calitate superioară se aducea în cantităţi mici, pentru obligaţiile lor, pentru consumul lor, al ştabilor. Partidul, Securitatea, notabilităţile, oameni care aveau, să zicem, tangenţe cu conducerea ţării. De exemplu, academicienii aveau nişte servicii speciale, care îi deserveau. Era şi cafea obişnuită. La început era cafea naturală inferioară, dar nu robusta. În perioada lui Georghiu Dej nu a fost niciodată robusta.
Povestiți-ne câteva lucruri despre cafegiii armeni.
Cafegiii armeni lucrau foarte corect și prăjeau foarte bine cafeaua. Era foarte proaspătă. Oamenii cumpărau doar cât aveau nevoie, pentru moment. Nu ţineau două sau trei zile în casă cafeaua. O luau, beau, iar a doua zi luau alta. Acum oamenii nu au timp. Se uită la televizor, se uită la meci, beau bere, stau la vrăjeală, fac politică… Oamenii nu consumă cafea bună pentru că îşi pierd timpul în faţa marilor posturi unde sunt aceiaşi oameni care analizează toate fenomenele care se întâmplă în România. Pe vremea aceea nu era aşa ceva. Pe atunci oamenii nu aveau ce face. Ieşeau la restaurant, la o bodegă, în funcţie de banii pe care îi aveau.
Cum era viața restaurantelor?
Pe vremea aceea restaurantele erau pline. Cât a fost comerţul particular şi anumite activităţi care se desfăşurau pe cont propriu, oamenii au avut bani. Mai târziu, când a început să se strângă şurubul în ceea ce-i priveşte pe micii meseriaşi, a început să fie mai greu… Toţi aceşti oameni erau liberi atunci, la început. Ei aveau propria lor capacitate de a procura cele necesare vieţii. Cu cât era mai bun, cu atât câştiga mai bine. Nu aveau salarii fixe, ci aveau venituri în funcţie de ce muncă prestau şi ce bani luau. Mai târziu, când s-a uniformizat totul, când dacă erai prost sau deştept luai aceiaşi bani, atunci s-a plafonat toată treaba. A apărut marea deviză a comunismului: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
În ce fel s-a degradat viața de zi cu zi la acest nivel?
S-a constatat imediat o delăsare şi o decădere din toate tradiţiile care erau până atunci. Nu mai exista conştiinţa prestatorului de servicii. De pildă, cizmarul nu mai pingelea aşa cum ştia el să pingelească, croitorul nu mai cosea aşa cum ştia el să coasă, bucătarul nu mai făcea mâncare bună, mai punea apă, mai punea sare, cine ştie ce făcea, deci nu mai erau produse foarte bune. Mai existau doar câţiva pasionaţi, dar erau foarte puţini. Erau câteva oaze ale bunei serviri, şi atunci oamenii dădeau năvală acolo. (Va urma)
gelu diaconu
