Ce făcea Mihail Sebastian în august 1938

Mihail Sebastian mi-a fost cel mai bun prieten timp de șase ani, cât am scris la romanul Sebastian. Mi-a rămas, cred, la fel de bun prieten și după ce am publicat cartea la Editura Cartier, deși n-am mai fost la fel de apropiat de el ca în intervalul 2012-2018.

Îmi place să cred că am fi putut fi prieteni și în viața reală, deși sunt unele lucruri care ne-ar fi ținut la distanță. Cu toate cele care ne apropie și ne despart, Sebastian rămâne unul dintre prietenii cei mai buni pe care îi am în Biblioteca lui Gelu. Nu puține sunt momentele în care îi răsfoiesc cărțile și în care îmi doresc să mă reîntorc la un subiect desprins din viața lui. Sper ca acesta să fie cât mai apropiat, fiindcă, deși nu mă pricep la monografii, vreau să scriu din nou o carte care să-l aibă în centrul ei. Am câteva modele extraordinare – volumele scrise de Dorina Grăsoiu, Cornelia Ștefănescu și Mihai Iovănel –, așa că nu pot să mă plâng că nu există un punct de pornire.

Până atunci mă consolez citind, din când în când, fragmente din Jurnal (Editura Humanitas, 2016). Astăzi m-am oprit la vara anului 1938, cea în care Sebastian reluase lucrul anevoios la „Accidentul”, după pierderea manuscrisului. Iată câteva însemnări din acele zile:

„Miercuri, 3 august 1938

Două zile, luni și marți, pierdute cu cronica pentru Fundații și corectura studiului despre Proust, care mi-a sosit în șpalturi.

Azi m-am reîntors la roman. Orice întrerupere e primejdioasă, fiindcă mă îndepărtează, îmi face grea revenirea. A mers deci destul de încet. Nici 5 pagini – cam patru și trei sferturi – în mai bine de 7 ore de lucru. M-a amuzat însă oprirea lui Paul la Koln și mai ales mi-a plăcut faptul că am revenit asupra vizei belgiene (Hergenrath, 23 Juillet), care în capitolul întâi fusese un detaliu cu totul întâmplător și nu bănuiam că voi mai reveni asupra lui.

Vineri, 5 august 1938

Credeam că voi termina azi capitolul V (care a luat atât de neașteptate dezvoltări) și aș fi putut desigur  să-l termin, dacă mă supuneam la un mic efort. În ultimul moment însă au intervenit unele schimbări de «scenariu» – plecarea cu totul neașteptată a lui Ann cu Paul la Sinaia – care aduce un nou adaos capitolului, ceea ce mă determină să-l las pe mâine, când, fie ce-o fi, sunt decis să-l termin.

«Decis să-l termin» e, la drept vorbind, o copilărie. Nu știu niciodată ce se va întâmpla și în fiecare dimineață mă găsesc cu aceeași frică în fața manuscrisului. Seara, când număr cele cinci-șase pagini scrise în decursul zilei (ieri au fost șase, azi au fost numai cinci, deși dimineața a fost spornică și aveam impresia că voi bate azi un record), nu am sentimentul că a fost prea greu să le scriu, dar a doua zi dimineața din nou mi-e frică, din nou ezit. Nu mă voi putea oare niciodată instala ferm în miezul cărții ăsteia, nu voi putea oare niciodată, până la sfârșitul ei, căpăta sentimentul că o stăpânesc, că nu-mi mai poate scăpa?

Sâmbătă, 6 august 1938

Ca să vezi «qu’il ne faut jurer de rien» («că nu poți să afirmi nimic sigur» – n.ed.) : n-am terminat capitolul V, n-am scris decât patru pagini și habar n-am când am să termin capitolul ăsta. Tocmai acum, la urmă, încep să nu mai văd ca lumea ce se întâmplă. Sunt cu totul nemulțumit de ziua mea de lucru și mă sperie gândul că vacanța mi se trece și romanul meu stă mereu în loc.

Duminică, 7 august 1938

Mă gândesc la o mulțime de cărți pe care le-aș putea scrie, pe care îmi promit să le scriu. Așa se întâmplă totdeauna când mă aflu antrenat la lucru: văd subiecte posibile, mă decid să nu-mi mai pierd timpul, îmi fac tot felul de făgăduieli de a fi stăruitor. Pe urmă, se înțelege, revenind la imposibila mea viață de la București, le uit pe toate, mă destram, mă descurajez.

Adevărul e că, având o editură ca Fundațiile, unde aș putea publica regulat în fiecare an un volum, ba chiar două, e impardonabil că nu mă ocup serios de atâtea lucrări de critică, pentru care nu mi-ar trebui decât o muncă ordonată, un orar de lucru, un program de lectură. (…)

Terminat în sfârșit azi capitolul V. Are, în afara paginilor pierdute și apoi reconstituite, 60 de pagini, scrise toate la Bran. Nu credeam că va lua asemenea proporții.

De mâine trebuie să mă întorc la Nora, pe care n-am mai revăzut-o de atâta vreme. Sunt încurcat, mă tem, nu știu cum va merge: intru pe un teren necunoscut. Capitolul VI e foarte vag schițat. E capitolul care trebuie să mă ducă spre «acțiunea» propriu-zisă a cărții. Trebuie poate să mă aștept la obstacole și rezistențe mari.

Nu mă pot opri să mă gândesc că, dacă nu-mi pierdeam manuscrisul, aș fi avut azi 171 de pagini scrise, adică un material pe care l-aș fi putut trimite la tipar, liniștit. Dar trebuie să las regretele și să văd ce se mai poate face de aici încolo.”