Când eram puști și era vremea mersului în gașcă la cinema, câte un imbecil, așa cum erau mereu în astfel de grupuri, striga în timpul filmului „Pensionarii, cu fața la perete!” în timp ce pe ecran se derula vreo fază mai „fierbinte”, adică un sărut franțuzesc, ceea ce pe vremea aceea era o culme a licențiozității cinematografice. Ce se întâmplă în peliculele din ziua de azi ar fi fost atunci o atingere la morală, expunere pornografică a „poftelor inavuabile” care în societatea socialistă aveau în înțeles pur tehnic, ținând exclusiv de reproducerea speciei.

Dar nu despre tehnici cinematografice, imagini explicite sau trecutul meu comunist vreau să vă vorbesc astăzi, ci despre o problemă care mă supără de multă vreme, ca o pietricică în pantof. În anii din urmă m-am lovit și eu, în diverse ocazii, direct sau prin aluzii șmecheroase, de catalogarea pe principiul maniheist tineri-bătrâni, care îi aruncă pe cei din urmă în urna pre-thanatică a „expiraților”.

Cei trecuți de o anumită vârstă sunt priviți îndeobște ca o problemă. Sunt inadaptabili, greoi în „comunicare”, dificili când vine vorba de update-uri tehnice, paseiști, încăpățânați, moralizatori, lozincarzi (în genul „păi pe vremea mea…”), „încremeniți în proiect” (ca să citez un clasic în viață), lipsiți de viziune, depășiți sau, ca să revin la eticheta aprobată unanim, expirați.

Acum aproape douăzeci de ani, când am ieșit din „somnul rațiunii”, m-am speriat efectiv de unele păreri foarte avizate, care afirmau in corpore că dacă nu ai făcut ceva până în 30 de ani ești terminat. Vorbesc, firește, de literatură. Scriitori deveniți celebri relativ tineri, cum ar fi Truman Capote, J.D. Salinger, Ernest Hemingway, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Mihail Sebastian etc. erau dați drept exemple edificatoare în acest sens.

Aveam senzația că, orice aș face, oricât mă voi strădui și oricât de mult mi-aș dori să recuperez timpul pierdut, nu voi reuși. Am înțeles ceva mai târziu că făceam o greșeală gândind astfel, fiindcă în adevăr nu căutam celebritatea, ci drumul pierdut la un moment dat și ieșirea din pădurea obscură a unei vieți trăite departe de realitățile literare nu ale începutului anilor 2000, ci inclusiv ale celor din anii ’90.

Trecusem de 40 de ani, nu făcusem mai nimic în literatură și eram eligibil pentru un loc pe lista expiraților chiar înainte de a încerca să demonstrez ceva. Eram un expirat a priori. De atunci lucrurile s-au mai schimbat, evident, însă trebuie să știți că senzația aia de excluziune a rămas. Nu cu mult timp în urmă am citit un comentariu pe facebook care mi-a întârit convingerea că între scriitori există un fel de ageism subtil, o judecată care creează diferențieri, cu efecte cauzate de criteriile valorice (adesea eronate) impuse de trend, între „lupii tineri” și „bătrânii mateloți”.

Sigur, pe rețelele de socializare opiniile sunt uneori atât de agresiv-eterogene încât îți dai seama că majoritatea acestora n-ar trebui să constituie, în niciun caz, pentru nimeni, o judecată definitivă. Dar dacă aserțiunea respectivă vine din partea unui „nume”? Dacă, prin puterea dată de notorietate, se creează astfel un curent de opinie preluat și rostogolit de mai tinerii „colegi de breaslă”, care prin forța exemplului ajung să fie convinși de faptul că trebuie să realizezi ceva „acum”, că tot „acum” e momentul pentru celebritate, că trebuie neapărat „să ne facem cunoscuți” și că altfel, într-o clipă, vor ajunge la 40+ și vor fi, la rândul lor, considerați expirați de cei care vin din urmă cu aceeași impetuozitate de cuceritori ai neantului.

Erodarea literară, manierizarea, „clasicizarea” par păcate mortale în literatură română. Văd mereu cum sunt refăcute ierarhii, cum scriitori care până mai deunăzi erau considerați „mari” spală acum podelele subteranelor literaturii autohtone, cum ceea ce era valoros mai ieri acum e văzut drept depășit sau, cu voia dvs., expirat.

Sincer, eu mi-aș dori să avem în literatura noastră măcar câțiva „expirați” precum José Saramago, care a devenit cunoscut în țara sa la 58 de ani și care și-a căpătat o binemeritată celebritate internațională la 60 de ani. Sigur că Saramago a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998 (avea 76 de ani), dar ăsta este un amănunt care la noi, cum bine se știe, provoacă mai degrabă ironii ieftine și sarcasme autosuficiente, decât cuvinte de laudă sau, Doamne ferește, aprecieri unanime.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.