Trăim zile tulburi, cu un serios (și real) impact emoțional. S-ar zice că toată atenția omenirii este concentrată asupra bolilor, a incertitudinii, a suferinței, a derapajului politico-social. În astfel de vremuri, mă întreb: mai e nevoie de literatură? Mai înseamnă poezia ceva în timpuri de război (epidemiologic)? Mai poate compensa o carte lipsa de speranță? Mai e în stare filosofia să suplinească lipsa de gândire logică a unora care, întâmplător, au un rol determinant în destinele noastre?

Mi-e greu să dau un răspuns acestor întrebări. Știu că trăiesc practic într-o bulă, cu tot ce e bun și rău în ea. Oamenii care-mi sunt alături zi de zi au apetență incontestabilă pentru cultură, pentru literatură, pentru arte, pentru filosofie. Îi văd zilnic pe rețelele de socializare, îi admir, le urmăresc cu o insațiabilă curiozitate piruetele sapiențiale. Mă întreb însă, în momente ca acestea, când mă retrag la biroul meu ca să-mi scriu editorialul, ce se întâmplă în partea cealaltă? În zona aia nevăzută, devenită aproape underground, unde realitatea e cu totul alta.

Acolo e, probabil, viața adevărată. Mi-am amintit de un personaj al lui Erich Maria Remarque, Paul Baumer, care a fost ucis în ultimele zile ale primului război mondial în timp ce făcea o schiță pe un petec de hârtie. Deși trecuse prin experiențe de nedescris, rămăsese un adolescent boem. Mă tem că nici eu n-am depășit acest stadiu al vieții și că, îndemnându-vă zi de zi să rămâneți aproape de literatură, nu fac altceva decât să vă vând iluzii. Or, în vremuri de război, asta nu poate duce decât la un singur deznodământ.

Scriu rândurile astea fiindcă mă mâhnește în primul rând minciuna devenită adevăr de stat. România, în bula ei, a devenit un fel de colonie formată din milioane de visători precum Paul Baumer. În orice caz, eu sunt unul dintre acei care sunt convinși că frumusețea mai poate fi salvată, iar unul dintre mijloacele care și-au dovedit eficiența în istorie este literatura.

Deși literatura nu poate înlocui un vaccin, cred că rolul pe care aceasta ar trebui să-l joace într-o lume debusolată ar trebui să fie unul mult mai important. Cei lipsiți de puterea de a visa, de a capta sau de a livra emoții, sunt specii sub sau supraumane care, dacă vor supraviețui și dacă vor avea un rol dominant, vor elimina, cu instinctele primordiale reînviate, specia și așa pe cale de dispariție a celor care încă se mai „vaccinează” cu poezie, cu romane, cu filosofie, cu teatru, cu artă în general.

Eu nu mă tem de o astfel de posibilitate. Nu mă tem, dar nici nu sunt indiferent la ce se întâmplă. Asta pentru că, așa cum am auzit spunându-se undeva (citând o replică dintr-un film) despre afacerile oneroase care nu sunt niciodată la vedere, „adevărul este mereu în altă parte”. Când mergeam la redacție mă întrebam aproape zilnic, observându-i pe ceilalți călători din tramvai, câți dintre ei ar fi dispuși să cumpere o carte de poezie. Răpunsul pe care mi-l dădeam nu era măgulitor pentru literatura română și pentru literatură în general.

În mod firesc, venea și cealaltă întrebare: atunci pentru cine scriem? Sincer, nu știam nici atunci și nu știu nici acum. E cert că pentru un număr mic de cititori, majoritatea din bula în care trăim. În rest, orice cap de pod care s-ar crea către potențialii cititori ar fi o victorie împotriva ignoranței, a obscurantismului, a negaționismului, a balbismului cultural.

În vremuri tulburi, literatura te poate salva ca individ, dar îi poate salva și pe ceilalți. Salinger scria pe front. Ca el au fost mulți scriitori. Unii au scăpat, alții nu. Literatura lor însă a rămas. Nu e ăsta un câștig? Nu e o posibilitate ca, măcar prin literatura lor, a celor mari, dacă nu și prin a noastră, să ne putem recăpăta încrederea că lucrurile se vor îndrepta?     

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.