Mă gândesc uneori la Emily Dickinson, la felul în care a ales să-și trăiască viața, la recluziunea ei, întinsă pe o perioadă de 26 de ani, la pasiunea pentru scris și poezie, pe care și-a alimentat-o cât timp a trăit (10 decembrie 1830 – 15 mai 1886), aproape 56 de ani (izolată așadar aproximativ jumătate din acest timp), nu din impulsul, altminteri natural, de a-și câștiga celebritatea, ci din propria substanță, din nevoia misterioasă de a se exprima într-un fel care îi era la îndemână și pentru care avea un imens talent.
Sigur că trăim cu totul alte vremuri, în care, chiar dacă termenul „izolare” se află pe buzele tuturor (mai ales ale autorităților lovite de schizofrenie), avem posibilități de a ne „conecta” mai numeroase decât oricând în istorie. De aceea mi se pare aproape o impolitețe față de Emily Dickinson și față de poezia ei să mă plâng că nu sunt citit.
Cu toate astea, mă trezesc de multe ori năpădit de gândul că timpul trece, că „realizarea” trebuie să vină acum, că pentru a-mi face cunoscute cărțile am nevoie de reprezentare, de notorietate, fie ea și locală, de succes, de popularitate, de faimă. De unde vin toate astea?, mă întreb după ce îmi trece furia. De ce are nevoie omul (scriitorul) modern de așa ceva? De ce nu mai poate fi nimeni ca Emily Dickinson?
Nu spun să rupem orice contact cu umanitatea, să ne reducem viața socială și comunicarea cu semenii la niște bilețele lăsate la o fereastră, legate de o sfoară. Spun doar că felul în care ne raportăm viețile la scriitorii care au faimă, succes, notorietate, vine dintr-un sentiment de neîmplinire și dintr-o invidie prost direcționată (fiindcă există și invidia bună, amical împărtășită) care, laolaltă, nu ne pot face decât rău.
În vremea din urmă am încercat din răsputeri să evacuez, măcar parțial, din sistemul meu de înțelegere a lumii nevoia de succes. Numărul de like-uri este un barometru atât de pround greșit încât mă mir că oameni inteligenți se lasă încă seduși de gândul că o acumulare în acest sens echivalează cu o reală apreciere. Nimic mai fals. Nu te poți lupta, spre exemplu, cu pozele cu animăluțe, cu statusurile lui Stallone, cu zâmbetul șugubăt al lui Bruce Willis și cu momentul vaccinării lui Arnold.
Mi-am amintit întâmplător de o carte a lui Florin Piersic Jr. Se numește Romantic Porno și a fost publicată de Editura Humanitas în 2011. Am citit, din obligații de serviciu, această carte. Urma să realizez un interviu cu îndrăgitul actor (nu s-a mai făcut) și trebuia să cunosc câte ceva nu doar din biografia lui de actor, ci și din cea de scriitor. O spun la modul cel mai sincer, cartea este absolut jenantă și nu are, în opinia mea, nicio valoare literară. Cu toate astea, a apărut la cea mai bună editură din România. De ce s-a întâmplat asta, când orice redactor cu minimum de cunoștințe și de bun simț ar fi trebuit să o respingă de la primele pagini? Răspunsul vi-l puteți da singuri.
Nu sunt singurele cărți publicate de edituri mari pe principiul „o carte scrisă de Florin Piersic Jr. vinde mult mai bine decât una a scriitorului X”. Aici intervine acel tip de notorietate care dă un push-up deloc de neglijat afacerii. Iar oamenii cumpără cărțile astea, fiindcă îl cunosc pe actorul Florin Piersic Jr. (unul bun, de altminteri), care mai e și un tip drăguț și foarte inteligent (o spun fără ironie).
Iar acum să revin la raționamentul de la începutul articolului. Din punctul meu de vedere, mai bine un scriitor necunoscut în vremea lui, ca Emily Dickinson, decât un scriitor submediocru, dar celebru (l-aș aminti aici pe francezul Lionel Duroy, care a scris o carte jenantă despre viața lui Mihail Sebastian și care a fost primit în România ca un erou), care publică însă la edituri de primă mână (să-i pomenim aici pe celebrul cârcotaș Mihai Găinușă, care a publicat câteva cărți, precum și pe alte câteva vedete de televiziune, cum ar fi Mihaela Rădulescu, Andreea Esca, Marina Almășan etc.).
Sigur că avem scriitori absolut minunați, care se bucură de o binemeritată celebritate, cum este bunăoară Mircea Cărtărescu. Dar ca el sunt, vai, atât de puțini! Mircea Cărtărescu are însă un atu imbatabil: scrie literatură la cel mai înalt nivel. O mai fac și alții, care din cauze ce nu țin neapărat de valoarea literară nu se bucură de aceeași notorietate. Sigur, azi ni se pare stupid să credem că cineva s-ar putea gândi măcar la o validare postumă. Dar dacă există și autori care scriu doar pentru că ăsta este sensul lor în viață și asta îi face fericiți?
La setea de notorietate demonstrată de tinerii scriitori recent apăruți pe firmament, discreția unui T.S. Khasis pare o anomalie. Și, totuși, Sergiu este un poet extraordinar. Ca să dau un alt exemplu, aproape tragic, nu-i poți smulge titulatura de poet lui Valeriu Mircea Popa, care a trăit la fel de discret și care ne-a părăsit într-o liniște neliniștitoare, dacă pot să mă exprim așa, fără să comiți o impietate. Cum sunt văzuți acești oameni cât sunt încă în viață? Cum vor fi priviți după moarte? Unii, puțini, îi vor iubi și îi vor respecta mereu. Alții, mult mai numeroși, îi vor trata cu indiferență, ca și cum ar trece, nerecunoscându-l, pe lângă un mare actor deghizat într-un om al străzii.
1 Comment
Respect!