„Cioran trebuie citit și citat. Comentariul trebuie să se rezume la funcția de ligament, de articulare în puzzle” spune Dan C. Mihăilescu în volumul său „Despre Cioran și fascinația nebuniei” (Humanitas, 2010). În același an, 2010, eram și eu sedus de „fascinația nebuniei” cioraniene. Îi urmam sfatul lui Dan C. fără ca măcar să-i fi citit cartea. O făceam intuitiv, cu gândul că va ieși un jurnal de lectură interesant.

Jurnalul a ieșit, i-am dat titlul „Coliba lui Cioran” ( o să vedeți la final de ce), dar mi-a fost refuzat la publicare. Așa cum am procedat cu celelalte cărți de care editurile n-au fost interesate, l-am aruncat undeva în burta laptopului pe care, culmea, mi l-am cumpărat tot în 2010, într-o vară fierbinte și la propriu, și la figurat.

Nu știu de ce l-am „dezgropat” tocmai azi. Probabil că e marți, iar marți (nu luni) este pentru mine cea mai deprimantă zi a săptămânii. Dacă mai adaug și faptul că afară e întunecat și că în general cele mai proaste audiențe de pe site le am marțea, iată tabloul complet al unei zile care se anunță somnoroasă & melancolică. Sper să vă placă măcar citatele din Cioran, fiindcă știu deja că glosele mele n-or să vă intereseze prea mult.

I-am spus „Jurnal fărâmițat” ca să evit plictisitorul „Jurnal de lectură” și mult mai celebrul „Journal en miettes” eugenionescian. Iată și primul fragment scos la lumină, după aproape nouă ani, din ceea ce s-a vrut, așa cum am spus, o carte, un jurnal din vremurile când am citit pasionat opera lui Cioran:

Luni, 19 iulie 2010

În sfârşit, «chestia» asta (laptopul) a apărut în viaţa mea. Probabil că voi renunţa la scrisul de mână, deşi un «nu ştiu ce» mă îndeamnă să nu o fac. Sunt un pic conservator. Nici nu e de mirare. Lucrurile, atunci când intră într-un firesc acceptat, dobândit de-a lungul timpului, se schimbă cu greutate. Dar nu-i nimic, deşi pare banal, există în toate un început.

Marţi, 20 iulie 2010

«Dar întotdeauna nu cei puternici, ci cei slabi râvnesc puterea şi ajung la ea, prin efectul combinat al vicleniei şi al delirului.» (Căderea în timp – Copacul vieţii)

Sterilitate absolută. De altfel, anul ăsta, în afară de ultimul capitol din romanul «Noi în anul 2000» şi de poemele din «Resurse interioare», nu am mai scris nimic. Bine că măcar citesc.

«O rugăciune nearticulată, repetată lăuntric până la îndobitocire sau orgasm, atârnă mai greu decât o idee, decât toate ideile.» (Căderea în timp Copacul vieţii)

Posibil, dacă nu cumva repetarea asta obsesivă duce la pierderea sensului acelei rugăciuni, caz în care rezultatul ar fi un monoideism ce poate duce la alienare, la tâmpire. Asta îmi aduce aminte de exerciţiile pe care le făceam când eram copil: repetam în gând de mai multe ori un cuvânt până îi pierdeam sensul, până când devenea o abstracţie, ieşea din sfera logicului, nu mai denumea ceva, ci căpăta expresia unui limbaj necunoscut, deşi, în sine, ceea ce întruchipa el era îndeobşte acceptat, deoarece făcea parte dintr-un idiom comun.

«Oricât de prestigioase ar fi aparenţele, prozelitismul derivă totuşi dintr-o generozitate evidentă. Nimeni nu-i dispus să suporte singur disciplina pe care totuşi şi-a asumat-o, şi nici jugul pe care l-a acceptat. Sub voioşia misionarului şi a apostolului întrezărim răzbunarea. Convertim nu pentru a izbăvi, ci pentru a înlănţui.» (Căderea în timp – Portretul omului civilizat)

Cred că, într-un fel, descoperirea lui Cioran m-a salvat, aşa cum, pe de altă parte, refuzul editurilor de a mă publica a redeşteptat în mine dorinţa de a scrie doar din pasiune, şi nu doar de dragul de a-mi vedea numele pe o copertă. Este primul lucru bun care mi se întâmplă de vreo cinci ani încoace.

Miercuri, 21 iulie 2010

«O civilizaţie începe prin mit şi sfârşeşte prin îndoială; îndoială teoretică, dar care, când se întoarce împotriva ei înseşi, devine îndoială practică.» (Căderea în timp – Scepticul şi barbarul)

Ce înseamnă asta, un zeu care suferă? Nu au apărut aceşti zei odată cu conştiinţa de sine? Au existat ei înainte? Aici este poate esenţa îndoielii, pentru că nu există cineva, o fiinţă, în conştiinţa noastră intimă, care neagă un lucru sau altul, afară de posibilitatea existenţei unor personalităţi multiple, caz în care avem de-a face cu o anomalie.

Zeii suferă pentru că şi noi suferim deopotrivă, pentru că acea conştiinţă de sine ne apare scindată din cauza întrebărilor pe care ni le punem, din cauza apariţiei noului care ne incită şi ne fascinează. Zeii sunt înlocuiţi nu din cauza slăbiciunilor de care ei dau dovadă, ci din cauza propriilor noastre slăbiciuni şi a diminuării credinţei proprii în existenţa lor.

Noul, adică ştiinţa, cunoaşterea, ne îndepărtează de Dumnezeu în măsura în care îi vedem, prin descoperirile pe care le facem, slăbiciunile. Dar suferă Dumnezeu oare din cauza trădării noastre? Nu este suferinţa lui Dumnezeu, de fapt, propria noastră suferinţă?

«O religie nu-i nimic prin ea însăşi, soarta ei depinde de cei care o adoptă. Noii zei cer oameni noi, capabili, cu orice prilej, să se pronunţe şi să opteze, să spună limpede da sau nu, în loc să se piardă în speculaţii sau să-şi slăbească puterea abuzând de nuanţe.» (Căderea în timp – Scepticul şi barbarul)

Vis: rămăsesem fără casă şi rătăceam cu Adi într-un oraş crepuscular, cu străzi pietruite, poleite de o ploaie mocănească. Eram îmbrăcaţi subţire, deşi era un frig pătrunzător, şi purtam după noi parcă nişte genţi în care aveam ce mai rămăsese din toată agoniseala noastră. Disperarea pe care o simţeam nu provenea, în mod bizar, din faptul că pierdusem totul, ci din imposibilitatea de a ne găsi un adăpost.

Gândul că ne vom petrece noaptea într-un oraş necunoscut şi neprimitor mă paraliza. Am intrat undeva, într-o incintă care semăna cu un supermarket sau mai degrabă cu un hol care dădea undeva spre nişte birouri înşiruite, pentru a-i cere ajutor lui G. S. (!), care îmi era, în vis, un bun amic. Angajaţii ne-au dat însă afară ca pe nişte boschetari, deşi am încercat să le explic cine suntem.

Am făcut scandal, eram indignat de felul în care fuseserăm trataţi, dar nu am avut încotro şi a trebuit să plecăm. Am ajuns mai târziu într-un apartament străin (un adăpost?), însă Adi a refuzat să rămână acolo. A plecat şi m-a lăsat singur. Atunci am scos câteva cărţi dintr-o geantă, am ieşit la fereastră şi le-am pus pe pervaz.

Am început să le răsfoiesc şi mi-am dat seama, literalmente îngrozit, că începuseră să alunece, că erau gata-gata să cadă. Le-am luat şi le-am dus în casă. Afară începuse să ningă şi îmi plăcea, cumva, singurătatea sinistră în care rămăsesem.

«Plăcerile, ca şi durerile noastre, provin din importanţa exagerată pe care o atribuim experienţelor noastre.» (Căderea în timp – Demonul este sceptic?)

«Dacă, pentru a zămisli un zeu, e nevoie de multă nesăbuinţă şi beţie, pentru a-l ucide ajunge puţină atenţie.» (Căderea în timp – Demonul este sceptic?)

«Cu cât avem mai mult sentimentul nimicniciei noastre, cu atât îi dispreţuim mai mult pe ceilalţi, iar ei chiar încetează să mai existe pentru noi când suntem iluminaţi de evidenţa nimicului care suntem. Nu atribuim o oarecare realitate celuilalt decât în măsura în care o descoperim în noi înşine.» (Căderea în timp – Demonul este sceptic?)

Conştiinţa de sine nu ia fiinţă odată cu naşterea individului. Ea apare odată cu primele nelinişti sau cu prima suferinţă. Atunci când ne ridicăm privirea către cer simţim întâia dată anxietatea în faţa necunoscutului, a neantului, şi acest act poate coincide cu apariţia conştiinţei de sine.

În ceea ce priveşte suferinţa, ea apare odată cu însăşi această anxietate, deci momentele pot coincide, atâta timp cât întrebările cine sunt eu? sau ce caut aici? ni le punem în acelaşi timp cu apariţia întîiului sentiment de nesiguranţă, de angoasă, deci şi cu o potenţială suferinţă.”

Va urma în fiecare marți…

 Foto (Emil Cioran) credit: http://www.fourbythreemagazine.com/issue/death/emil-cioran-the-anti-philosopher-of-life-and-death

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment