Prizonier în acest spațiu virtual unde ecomioanele sunt privite cu îndoială iar cifrele terorizează neconstructiv tendința naturală a unora de a umple „coloanele” gazetărești cu mii de semne inutile, fiindcă nu sunt citite de nimeni, am să încerc, pe cât posibil, la acest început de an, să mă dezbar de vechile obiceiuri și manii de a scrie pe larg despre cărțile pe care le citesc.

Am înțeles și eu, finalmente, deși am un stagiu de vreo opt ani la ziar, că deschiderea spre magnanimitate textuală este mai degrabă un exercițiu sinucigaș decât unul de exhibare firească a entuziasmelor livrești sau de „zugrăvire”, pe un canvas virtual potențial infinit, a impresiilor provocate de o anume lectură. Nu știu dacă am să și reușesc să-mi înfrânez pornirile logoreice și tendințele spre dicteu automat, însă promit că am să fac tot posibilul să mă conformez.

Prima carte pe care am dat-o gata anul acesta este „Îndreptări de stânga”, de Dan C. Mihăilescu. Ediția din 2005, de la Humanitas, pe care cu generozitate mi-a dăruit-o prietenul Cosmin Dragomir, este în fapt o reluare „sever antologată” (după cum ne spune autorul) a volumelor „Stângăcii de dreapta” și „Scriitornicul”, apărute la Editura Dacia în 1999, respectiv 2001.

Dan C. ne explică de ce a întors macazul și a preferat un alt titlu pentru această (practic) reeditare: „Fiindcă – și sunt convins că nu sunt deloc singurul în această condiție – cred că noțiunile de dreapta și stânga nu-și mai găsesc astăzi (cu excepția fanatismelor mai mult sau mai puțin asiate) puritatea doctrinară, contururile ferm desenate, miezul dur și monocrom, precizia partinico-parlamentară și poligoanele de exercitare unitară, inflexibilă a principiilor.” Subscriu total spuselor lui Dan C., chiar dacă sunt livrate în 2005. Au rămas mai valabile ca oricând în 2019.

La fel de valabile rămân și judecățile pe care Dan C. le face glosând pe marginea mult apreciatului, dar și hulitului în egală măsură, volum al lui Gabriel Liiceanu, „Apel către lichele”. Efervescent și glumeț-coroziv, Dan C. își justifică demersul de a îi scrie public lui Gabriel Liiceanu prin faptul că „la Humanitas nu ajungem niciodată să stăm de vorbă pe îndelete și că taifasul acasă a devenit în zilele noastre o adevărată iluzie.” Și în acest punct lucrurile sunt, cum bine știm, aproape nechimbate, sau mai degrabă schimbate în mai rău, fiindcă bârfa, taifasul, înjurătura sau bătutul pe burtă s-au mutat pe facebook.

Urmează, firește, o analiză a „Apelului către lichele” (subtil convertit într-un „apel către nonlichele”), în care sunt luate la bani mărunți, punct cu punct, îndemnurile lui Gabriel Liiceanu către cei „pătați”, pe care îi ruga, intelectual-politicos, să lase „o respirație mai lungă între ultimul omagiu” și „adeziunea grăbită” la democrație.

Indreptari de stanga
Indreptari de stanga

La aproape 14 ani de la această ediție a „Îndreptărilor de stânga”, „apelul către nonlichele” al lui Dan C. Mihăilescu este atât de actual încât îți vine să te întrebi, citind, dacă nu cumva ești victima unei farse. Zelul oracular al lui Dan C. este atât de bine aplicat încât trebuie să te asiguri, din când în când, că nu ții în mână o ediție „revăzută și adăugită”, din 2018, a cărții.

Un lucru care, vorba lui Andrei Pleșu, „mi-a adâncit cearcănele”, este legat de ceea ce am pierdut de atunci încoace, și mă refer aici la bogăția de gazete de până în 2005, unele dintre ele mutate între timp ba în spațiul virtual, ba în istoria jurnalismului românesc. Ca să exemplific, iată în ce reviste și ziare semna Dan C. Mihăilescu în anii `90 și la începutul anilor 2000: Cotidianul „Litere, arte, idei”, Dilema, Curentul, Revista de istorie și teorie literară, România literară, Contrapunct, Transilvania.

Paseistul prin excelență Dan C. Mihăilescu nu putea rata subiecte legate de cei trei piloni culturali preferați dintotdeauna: Eminescu, Cioran, Caragiale. Sunt pagini scrise cu vervă, cu verb, dar și cu alintături adjectivale care colorează inconfundabil substanța cărții. Dan C. este tare (dar și dulce) ca halvița, nisipos ca halvaua preferată a lui Caragiale (pe care o invocă citând o scrisoare delicioasă cu preferințele gastronomice ale autorului Scrisorii pierdute), dar și „amărât-silogistic” atunci când își declară „sacrul amor” pentru Cioran, căruia îi ține partea în contra „sadicului în candori” și „tandrului în negații” grumpy Alexandru George.

Iarăși am scris mai mult decât trebuia. Metehne vechi, dependențe irezolvabile, mâncărici în degete, spuneți-le cum vreți. Închei, pentru cei care nu aveți cartea asta în bibliotecă, cu îndemnul să o căutați prin anticariatele fizice sau virtuale, pe la prieteni, pe OLX sau Okazii, fiindcă o lectură dintr-un Dan C. în plină detentă gazetărească este de neratat.

Photo Credit: Agerpres

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.