Trecut-au 4 ani bătuţi pe muchie de la apariţia romanului Deborah. E prima carte de Cătălin Mihuleac pe care am citit-o, la recomandarea lui Radu Paraschivescu din „Dă-te la o carte!” Nu mi-am imaginat niciodată ce se va întâmpla apoi…  Pentru că m-a uluit, emoţionat, contrariat, îndurerat, copleşit, zidit,  i-am oferit  vocea în 5minutedeliteratură. Apoi am câştigat la tombola ICR The Book Pitch – Alegerea cititorului. Am crezut că volumele câştigătoare vor fi traduse, dar, de fapt, se traduc doar clipurile prezentate. Şi, în al nouălea cer, s-au produs descărcări electrice. Ireparabile, din păcate…

Dar, să-i dăm Cezarului… Zice autorul: „Dacă ar exista un organism de luptă împotriva maltratării cărților, cu siguranță că s-ar fi autosesizat în cazul sărmanei Deborah, cea atacată fără milă de-o ceată de bătăuși din critica literară, imediat după apariție. Voi povesti cândva pe larg întreaga potlogărie din trista iarnă a anului 2019 – nu din spirit revanșard, ci pentru a elibera cartea de o traumă… Ulterior, Deborah și-a început crosul de câștigare a inimilor, pe care-l continuă cu pasul ei fin, dar ferm – ajutată de cititori.”                                                                                  
Bătând  bulevardele vieneze, am văzut câteva Stolpersteine – pietre funerare pe stradă, aşezate în faţa clădirilor din care au fost arestaţi evreii pentru a fi deportaţi şi executaţi în măcelăriile nazismului. Dacă în şcoli s-a introdus o disciplină despre Holocaust, am zis că n-ar fi rău să intre în atenţia profesorilor, alături de Deborah, şi cărţile America de peste pogrom şi Ultima ţigară a lui Fondane, volume care au în centru recuperarea memoriei evreilor din România.              

Spuneam în videoclip: “Prieteni, vă recomand o carte devastatoare, dar seducătoare. Este romanul unui secol de femeie, îmbolnăvitoare şi tămăduitoare, brutală ca un sloi şi tandră ca un gheizer, perversă şi naivă, umană şi regretabilă, imprevizibilă şi descifrabilă, montană şi oceanică, Deborah face din cititor ceea ce a făcut din autor în timpul scrierii romanului: un gigolo de conversaţie, un secretar de plictiseală, un sparing partner de polemică, un bursier de insomnii. Aşa cum s-a mai spus, nimeni n-ar risca, în afara lui Cătălin Mihuleac, să facă dintr-un ghetou al istoriei un spectacol al frumuseţii istorice. Bucuraţi-vă de lectură!”                                    

S-au spus multe despre carte. Şi bune, şi ne… bune. Dar întotdeauna lumina răsare la momentul potrivit. Am citit cam tot ce s-a scris despre. Am ales câteva repere. Voila! Este “o aventură răscolitoare şi, totodată, un pariu: acela de a scrie despre lucruri cumplite mobilizând, printre altele, resursele unui comic de situaţie şi de limbaj greu de găsit în literatura română de azi.” – Radu Paraschivescu                                 

“Deborah” nu ignoră nimic din ce este uman şi surprinzător în noi, chiar şi umorul, ironia sau erotismul, chiar în cele mai dureroase şi de neînţeles dintre situaţii din perioada 1918 – 2018.” – Gelu Diaconu                                                                   

Mihail Vakulovski afirmă că “este unul dintre cele mai faine romane istorice scrise în ultima vreme. Un roman care tratează, cu pricepere, profesionalism, dar şi cu umor şi ironie, o temă extrem de sensibilă şi tragică, Holocaustul. Avem aici istoria evreilor bucovineni ilustrată prin biografia lui Deborah, personajul principal.”                                                                                                                      
Prof. Marius Miheţ sesizează că autorul “ridică miza permanent, găseşte credibile bifurcaţii biografice – cât să-i permită introducerea personajelor istorice reale, şi triplează simbolic finalul. Deborah este  istoria unui veac cusut la toţi nasturii cu parodie şi satiră, altminteri el nu poate fi relatat. Povestea unei fiinţe ce se identifică deopotrivă cu istoria oficială şi cu utopia unui secol suprasolicitat în promisiuni. Un roman alert, tulburător în inciziile scurte, ca o parabolă a anesteziilor istorice.”                                                                                                       |
Altfel despre atotputernicia lui Dumnezeu” scrie Adi Secară. “Inspirat şi de această ironie, care a dăruit Adamului şi pe Eva, scriitorul ne oferă un roman-pamflet care se ia la trântă (şi erotică) voinicească, sănătoasă cu Istoria şi cele şapte capete ale ei. Desigur, nu este doar un pamflet, şi, de la subtilităţile acestuia se inspiră, doar nu degeaba doctoratul său este “Pamfletul şi tableta, jurnalism sau literatură?” El răspunde într-un fel întrebării dacă mai poate exista literatură după monstruozităţi precum Gulagul, Hiroshima, Auschwitz…”                                            

Dan Romaşcanu constată că “în literatura română este vorba despre o premieră, nicicând Holocaustul sau războiul nu au fost abordate într-un asemenea amestec de genuri şi stiluri…  Satira şi sarcasmul care nu lipsesc aproape din nicio pagină a cărţii sunt aici amplificate de o dimensiune fantastică. Fantasticul şi adevărul istoric, coşmarul şi grotescul, merg umăr la umăr în această nouă şi deosebită carte a unuia dintre cei mai talentaţi scriitori români de astăzi.”                          

“Marea calitate a romanului este împletirea unor poveşti de viaţă derulate într-un ritm antrenant. Aceste poveşti au consistenţa unor microromane în interiorul unui roman mai mare. Unele stârnesc admiraţia, altele dezgustul. Nici una însă nu te va lăsa indiferent. Sunt nişte poveşti influenţate de contextual istoric din România anilor ’40.” – Adriana Gionea                                                                    

Alecartienii consideră că avem nevoie de astfel de romane care “într-o formă asumată şi documentată sunt menite să schimbe lentila prin care privim spre anii 40. Autorul nu contestă nimic din ceea ce ştim despre  acest fenomen, doar spune lucrurile altfel. “Deborah” este tocmai despre cum să mori altfel. E seva şi învelişul exterior deopotrivă,  înglobând prin substratul satiric, cinic şi ironic, povestea unor altfel de martiri.”                                                                                                                  

Lilia Calancea ne  avertizează să nu ne speriem. “Nu e manual de istorie, ci o lucrare artistică, documentată temeinic, cu o carismă greu de egalat. Umorul negru o să-l regăsiţi chiar şi în gropile comune. Vă veţi zgudui de râs, dar şi de ruşine. Veţi vibra între culpabilitate şi încântare. Veţi ofta de oroare, dar şi de plăcere.”                                                                                                              
Prof. Elena-Brânduşa Steiciuc constată că autorul este “povestitor cu har, deţinând tehnicile narative necesare, un umor ce nu se dezminte, un stil recognoscibil în registre de limbaj adecvate,  iar  lectura cărţilor lui este profitabilă tuturor generaţiilor”.                                                                                                   

Cristina Deutsch afirmă că “mi se întâmplă destul de rar să dau peste o carte unde, pe parcursul lecturii, să încep să intru în panică la ideea că, la un moment dat, se va termina. Dar când survine câte-o surpriză de genul acesta, o iau încet-încet, o porţionez ca pe o prăjitură şi am grijă să-mi ajungă cât mai mult timp posibil. Şi acum, la câteva săptămâni după ce am terminat romanul încă mai ciugulesc din firimituri. Este un roman care poate intra, (fără niciun fel de rezerve, în opinia mea), în marea familie a literaturii universale contemporane.”                          

Şi-am încălecat pe-o şa, priască-vă recomandarea mea! 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.