„Aviatorul” (Humanitas, 2017) este un roman care, la o primă impresie, dă senzația de clișeu. Scenariul tipic, în care personajul principal se trezește, amnezic, pe un pat de spital. Urmează, firește, efortul re-amintirii, incertitudinile, încercarea de adaptare la noua realitate, furorul neuronal care se străduiește să restabilească legăturile cu propria identitate, cu „paradisul pierdut” al trecutului. Misterul este devoalat curând, cauza amneziei fiind una „clasică”, cel puțin în sfera cinematografiei, unde subiectul a fost exploatat până la saturație: Innokenti Petrovici Platonov a fost înghețat în azot lichid în anii `20.
Născut odată cu secolul, în 1900, Platonov este îngrijit de un medic cu nume nemțesc, Geiger (un neamț rus, Deutschrusse, potrivit propriilor explicații date pacientului), pe care îl vede ca pe un fel de Cehov cu pince-nez și costum cu vestă. Din personalul medical de proximitate face parte și „infirmiera” Valentina, care în realitate este doctorand la Facultatea de Psihologie și își scrie disertația cu ocazia „experimentului”. Pentru Platonov este întruchiparea „sorei de caritate din timpul războiului”.
Vodolazkin propune o soluție simplă pentru recuperarea memoriei: metoda diaristică, pas cu pas, zi de zi, prin care Innokenti încearcă să-și regăsească identitatea. Pacientul își notează într-un caiet tot ce-și amintește din primele trei decenii de viață, care coincid cu o perioadă însângerată și tragică din istoria Rusiei.
Totul pare în regulă pentru Platonov până când apar primele distorsiuni: pe ambalajul unei cutii cu medicamente „aviatorul” citește data producerii: 14.12.1997. Termenul de valabilitate? Doi ani mai târziu. Ne amintim că un procedeu aproape similar a folosit Vodolazkin și în „Laur”, când a plasat într-o pădure din evul mediu o sticlă de plastic.
Apar apoi și alte elemente care îl catapultează pe Platonov într-o realitate aproape SF: televizorul (de care nu e prea impresionat, nu în orice caz la fel de uimit pe cât a fost când a văzut pentru prima dată un film la cinematograf), telecomanda (pe care, spre surprinderea lui Geiger, o mânuiește cu multă siguranță încă de la început), și apoi tot ce decurge de aici: știri, canalele de televiziune, talk-show-ul (în timpul căruia toți se întrerup unul pe celălalt și au „tonuri de intriganți și de oameni fără multă carte”, de o „vulgaritate insuportabilă”), moderatorul (pe care îl socotește un „virtuoz”, „un om-limbă”) și așa mai departe. Platonov e uimit, un pic moralist, circumspect, și se întreabă retoric: „Aceștia să fie noii mei contemporani?”
Innokenti se integrează tot mai mult în realitățile prezentului, mai ales după ce i se arată un computer (la care începe să-și scrie în continuare jurnalul), pe care-l socotește o „jucărie scumpă”, sau când face o călătorie cu mașina (despre care știa că se numește automobil), care are „o viteză de necrezut”.
Sigur că, din bruiajul textual se aude, transmițând mesaje subliminale, vocea autorului, care se vrea poate prea evident critică la adresa societății actuale. Vodolazkin reușește să reechilibreze însă raportul de forțe aducând la suprafață (și aici demonstrează că este un mare scriitor) ororile trecutului, cu Marele Război, cu Marea Revoluție din Octombrie și cu toate consecințele lor dramatice. Rememorările lui Platonov înscriu, astfel, romanul pe o direcție paralelă, un balans trecut-prezent cu bucăți textuale scrise cu detașare, care nu lasă niciun moment la vedere „cusăturile” dintre episoade.
Un punct nodal al romanului îl constituie întâlnirea emoționantă dintre Platonov și iubita lui din adolescență, acum nonagenară, Anastasia Voronina. Într-o scenă tulburătoare, Innokenti, care are vârsta biologică de 30 de ani, face un gest de un altruism absolut: îi schimbă pampersul Anastasiei și o spală, îndurând mirosul pestilențial al abluțiunilor evacuate peste noapte. Innokenti încheie ritualul curățirii trupului decrepit trăind sentimente contradictorii. „Storc cremă din tub pe degete și îi ating vintrele. Simt cum îmi tremură mâna. Floarea de odinioară pe care o dorisem atât de mult.”
„Aviatorul” nu este, cum se spune, o carte „ușor de citit”. Textul e cu atât mai complex cu cât rememorările sunt mai dese și scot la suprafață episoade teribile din viața anterioară criogenării lui Platonov: arestarea sub acuzația de crimă, lagărul, boala, frigul, munca grea, inaniția, duritatea torționarilor, epuizarea psihică. Întrebat de o ziaristă care este principala descoperire pe care a făcut-o în lagăr, Innokenti răspunde iritat: „Am descoperit că omul se transformă în vită incredibil de repede.” Un adevăr universal valabil.
În „Aviatorul”, ca și în „Laur” de altfel, Vodolazkin nu face economie de mijloace artistice. Trece cu dezinvoltură de la descrierea sunetelor (există pagini foarte „audio” în roman), a peisajelor, a orașului sau a lagărului, la notații psihologice în care cititorul poate desluși, printre penumbrele unei existențe chinuite, latura abisală a vieții.
„Camera de filmat” a lui Vodolazkin are memorie recurentă și, odată pornită, scoate din meandrele istoriei imagini care înfățișează unele dintre cele mai înspământătoare metode de tortură inventate de mintea umană. În condițiile date, pentru Platonov criogenarea pare a fi o izbăvire. Nu-i pasă de avertismentul academicianului Muromțev, care îi spune că, îndiferent dacă alege între lagăr și experimentul înghețării, rezultatul este același: moartea. Dacă criogenarea, și implicit dispariția fizică, era calea către eliberare, atunci însemna că asta era cea mai bună variantă dintre toate cele posibile. În acest fel Innokenti acceptă rolul de „LAZAR”, care, pe lângă evidenta trimitere la parabola biblică, însemna, în limbaj laic, Laboratoria po Zamorajinavaiu i Reghenerații (Laboratorul pentru Înghețare și Regenerare).
Revenirea la viață, cu toate traumele aferente, este un dar neașteptat. Innokenti trece printr-un proces de readaptare la noile realități. Își aduce aminte că a studiat pictura, dar constată că nu mai poate picta. Vechea modalitate de expresie artistică este înlocuită de limbaj. Jurnalul în care scrie este canvasul pe care pictează lumea. O face folosindu-se atât de memorie, cât și de ceea ce observă în prezent.
Aterizarea „aviatorului” într-o lume care nu mai păstrează decât foarte puține legături cu aceea din primele trei decenii ale secolului n-a fost una fără probleme. Efortul de adaptare la noua realitate e considerabil. Moartea Anastasiei constituie, pentru Innokenti, moartea unei lumi. Nu este însă sfârșitul lumii.
Finalul primei părți a romanului ne arată asta, și aici Vodolazkin, prin soluția propusă, se dovedește din nou acel scriitor care nu se ferește să-și asume riscuri majore în momente cheie. Metamorfoza lui Laur este, în „Aviatorul”, înlocuită de metempsihoza lui Platonov. Moartea artificială, urmată de resurecție, lasă trupul aproape intact. Sufletul însă, prin transmigrație, suferă o mutație. Deși, fizic, Innokenti este tot el, se redescoperă mereu altul. În felul acesta realizează, înainte de spargerea diaristică pe trei voci din partea a doua a romanului, că e capabil să depășească barierele timpului și că poate iubi din nou.
Platonov este alter-egoul unui Lazăr modern. „Soarta lui era pentru mine singura speranță” spune Innokenti despre personajul biblic. „Dacă se dovedise cu putință să fie înviat după patru zile un mort care deja mirosea, ce putea fi imposibil în învierea unui om înghețat după toate regulile?” se întreabă, mai apoi, retoric. Chiar dacă era conștient că șansele de a mai fi în viață când va fi dezghețat erau teoretic nule, și-a păstrat speranța până în ultima clipă. Iar după trezire are orgoliul de a crede că dezghețarea lui este învierea unei întregi generații.
„Poate chiar de aceea am fost înviat, pentru ca toți să înțelegem încă o dată ce s-a petrecut cu noi în anii aceia cumpliți când am trăit eu?”
Vodolazkin încălzește până la incandescență firul unei problematici sensibile, lucru care arată că rănile trecutului, provocate de crimele comunismului, nu sunt nici pe departe vindecate. Innokenti devine astfel „ultimul Tommy” al gulagului sovietic.
Oarecum previzibil, de la un moment dat începe declinul. Innokenti scapă paharul de șampanie în timpul unei ceremonii oficiale la Kremlin, uită discursul pe care trebuia să-l rostească la o sindrofie a unui magnat al gazelor naturale, cade în baie, i se sucește piciorul când pășește pe un drum pietruit, are mișcările din ce în ce mai nesigure și așa mai departe. Semnele rapidei degradări fizice sunt tot mai evidente. Medicul Geiger ezită inițial să ia vreo măsură, ca să nu-i afecteze psihicul pacientului său. Se hotărăște în cele din urmă să-și trimită pacientul la Munchen, sperând că o posibilă operație ar putea măcar amâna deznodământul fatal. Platonov se duce în Germania, însă refuză intervenția chirurgicală și se grăbește să se întoarcă acasă, la Petersburg. Este zborul în timpul căruia „aviatorul” găsește, în sfârșit, resursele necesare de curaj pentru a face mărturisirea, confesiunea ultimă.
Simbolistica acestei cărți grave și atașante se reduce la o mică statuetă care o înfățișează pe Themis, zeița greacă a justiției. Lipsită de instrumentul ei fundamental, balanța, ea nu mai este capabilă să înfăptuiască dreptatea. Echilibrul este restabilit însă de Innokenti însuși, care-și arogă în final, prin confesiune, rolul de mijlocitor al actului de justiție. O face cu seninătate, privind în trecut, acolo unde totul a rămas viu, acolo de unde, dintre miile de lucruri care se cer descrise, trancende timpul, până în prezent, imaginea zeiței stând „pe dulap, iradiind dreptate”, în timp ce „bunica citește Robinson Crusoe”, cartea de căpătâi a copilăriei sale.
În colecția „Raftul Denisei” (Editura Humanitas Fiction) au mai apărut, de același autor, romanele „Laur” (2014) și „Soloviov și Larionov” (2015). Născut în 1964, la Kiev, Evgheni Vodolazkin a debutat ca romancier în 2005 cu „Răpirea Europei”, „Aviatorul” fiind al patrulea său roman.
gelu diaconu
[email protected]
