Un fragment în premieră din romanul „Brățară pe glezna ta”, de Radu Paraschivescu, recent apărut la Editura Humanitas.
O poveste cu eminențe și iminențe, cu oameni care străbat Sahare personale, cu regăsiri și despărțiri, cu simfonia patetică a iubirii și cu valsul trist al sfârșitului.
Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020), Vitrina cu șarlatani (Humanitas, 2020); Acul de aur şi ochii Glorianei (Humanitas, 2021), Noi suntem români (nimeni nu-i perfect) (Humanitas, 2022), Garoafe la bordel (Humanitas, 2023).
FRAGMENT
Trăim despreună de… n‑are importanţă de când. Contează la fel de puţin cine a făcut primul pas în povestea asta şi cum. Există lucruri pe care e bine să le păstrezi departe de ochii şi de urechile altora. Locul lor e în acel sertar lăuntric unde se ţin amintirile cele mai delicate, cele mai sensibile, cele mai parfumate. Sertarul la care doar tu ai cheia, pe care doar tu poţi să‑l deschizi. Sertarul iubirii. Sau al iubirilor, să nu fim ipocriţi.
Atâta doar că asta nu e o iubire obişnuită – un lucru pe care bineînţeles că o să‑l auziţi din gura tuturor îndrăgostiţilor. Şi poate că tocmai ceea ce mi se pare lipsa ei de echilibru mă face să plec de acasă şi să iau la picior locuri dragi din Europa. Atenţie, nu e o iubire disperată, neîmpărtăşită sau fără ecou. E… cum să spun? E o iubire chinuitoare, iar asta din cauza mea, nu a ei. De ce? Fiindcă o privesc procentual, aşteptând şi uneori chiar pretinzând simetrii contributive, ceea ce n‑ar trebui să facă nici un om în toate minţile. Dar mai poţi fi în toate minţile după ce‑ai cunoscut‑o? Mai poţi să accepţi că iubirea înseamnă şi acalmie, nu doar explozii solare şi vulcani în erupţie? Mai poţi să nu judeci doar în orizontul angoaselor şi incertitudinilor tale?
Îmi vine să mă ofer ca material didactic pentru oricine vrea să scrie despre patologiile iubirii.
Îmi imaginez orice relaţie din care lipseşte încrederea în celălalt ca pe un avion care încearcă să zboare cu o singură aripă. La rândul ei, iubirea dintre mine şi ea, care mă împinge acum să iau la picior continentul, e un avion cu o aripă normală şi o alta în miniatură. Rezultatul e acelaşi: ratarea decolării. De câte ori îi fac paralela asta, ea îmi spune că, în loc să despic firul în patru, aş face bine să trăiesc ceea ce spun că simt. Şi să nu mai fiu caraghios.
De când am stabilit regulile schimbului nostru de scrisori, îmi repet de câteva ori pe zi că plec din ţară ca să am alibiul distanţei. Mi‑o repet ca nu cumva să mă apuc s‑o întreb dacă nu vrea să vină cu mine şi să dărâm astfel construcţia pe care eu însumi am ridicat‑o. Departe de ea înseamnă şi cei patru‑cinci kilometri dintre apartamentele noastre, şi cei 1.100 de kilometri care despart, să zicem, Viena de Bucureşti. Departe de ea înseamnă, printre altele, că n‑am petrecut nici o noapte împreună în oraşul ăsta în care ne ducem zilele. Nici măcar una. A fost la mine de zeci de ori, am fost la ea de sute de ori. Am mâncat şi am băut împreună, ne‑am uitat la Vocea României (singura concesie, în rest, nu deschide televizorul, conform unei mărturisiri mai vechi), am făcut dragoste, am râs, am plâns şi ne‑am spus o mulţime de lucruri. Pe lângă asta, am fost la teatru şi la Ateneu, la Hard Rock Cafe şi la Sala Palatului, la Odeon şi la Bulandra, plus la câteva restaurante pe placul ambilor. Cu toate astea, nu m‑a lăsat să dorm la ea nici în ruptul capului. Nici măcar când am rămas fără căldură în toiul iernii o săptămână şi am clănţănit de frig. Nici măcar într‑un miez de noapte când eram la ea, ploua apocaliptic (nu ca la Cluj, unde ploile sunt napocaliptice), iar un taxi sau un Uber ar fi fost o simplă iluzie. Nici vorbă. M‑a expediat chiar şi atunci. Fiecare la casa lui, fiecare cu perna lui. Înţelege dacă poţi.
De fapt, am petrecut puţine nopţi. Cu ani în urmă, în Italia. Atât. De acolo a început totul. Cu bune şi cu rele.
Drept să spun, n‑am idee ce efect o să aibă plimbările mele prin Europa şi schimbul nostru de scrisori. Ce este sigur e că o să mi se facă dor de ea încă înainte să ajung la aeroport. Dacă şi ei de mine, nu mai ştiu. E de presupus că da, însă mai degrabă şi‑ar scoate singură toţi dinţii fără anestezie decât s‑o declare. Ăsta e felul ei şi n‑ai ce să faci. A nu se înţelege că nu mă iubeşte. Aş fi simţit‑o şi mai mult ca sigur că aş fi dispărut de mult din calea şi din viaţa ei. Mă iubeşte à sa façon şi nu‑mi rămâne decât să‑mi bag bine în cap lucrul ăsta.
Mai am trei zile până la prima decolare. Şi trei nopţi sub cupola aceluiaşi oraş.
Trei zile şi trei nopţi de viaţă despreună.
