Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost aseară gazda lansării volumului „La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București”, de Adriana Georgescu, apărut recent la Editura Humanitas în colecția Memorii/Jurnale (traducere de Micaela Ghițescu). La evenimentul moderat de directorul Editurii Humanitas, Lidia Bodea, au participat scriitorii Ana Blandiana și Dan C. Mihăilescu, precum și regizorul Nicolae Mărgineanu. Dezbaterea a fost precedată de proiecția unui fragment din filmul „Binecuvântată fii, închisoare”, regizat de Nicolae Mărgineanu.
Probabil că nu mai este pentru nimeni o surpriză faptul că evenimente precum cel de aseară, cu invitați de seamă și cu o carte-document despre ororile comunismului, suscită interesul publicului și fac neîncăpător spațiul de lansări al librăriei. Pe lângă toate acestea însă, trebuie spus din capul locului că a fost o seară emoțională.
Filmul lui Nicolae Mărgineanu, de un realism cutremurător, a fost preambulul pentru luările de cuvânt care ne-au ținut în priză directă pe tot parcursul evenimentului și ne-au reamintit, mai ales în contextul social-politic din zilele noastre, că astfel de nenorociri se pot întoarce oricând.
„Suntem la al treilea eveniment dintr-o serie de zece, pe care Editura Humanitas se încăpățânează să le dedice în acest an celor treizeci de ani de la căderea comunismului” a spus Lidia Bodea înainte de prezentarea invitaților și înainte de a-i da cuvântul regizorului Nicolae Mărgineanu.
Nicolae Mărgineanu
„Sper din toată inima că se va face un film după cartea Adrianei Georgescu. Mi s-a părut o carte extraordinară, extrem de dinamică și parcă scrisă la fața locului. Această secvență din film seamănă cu cea de-a doua anchetă pe care o suportă Adriana Georgescu, pentru că la prima, în 1945, nu exista acea schimbare de regim, nu exista Securitatea, nu existau inspectorii de miliție.
E o mărturie extraordinară toată cartea ei. Ne arată pas cu pas, zi cu zi, oră cu oră uneori, această schimbare a țării care s-a petrecut sub ochii foarte mirați ai generației de atunci. Nu erau pregătiți pentru ce va veni. Erau ferm convinși la ora respectivă, în 1945, că vor veni alegerile, că rușii vor pleca din țară, că lucrurile vor ajunge la o normalitate. Habar n-aveau ce va urma.
Citind aceste lucruri, chiar mă întrebam dacă acum, cu toată experiența pe care o avem, nu cumva suntem la fel de vulnerabili, tocmai pentru că știm? Mă înfior din cauza a ceea ce a fost și a ce ar putea să revină, tocmai deoarece cunosc cât de perfidă e situația, iar acum nici măcar nu se mai feresc, cum de altfel nu se prea fereau nici atunci. Lumea nu înțelegea, pur și simplu, că minciuna este făcută sută la sută însoțită de teroare, desigur. Oamenii nu puteau să creadă că sunt mințiți cu desăvârșire.
Cartea este extrem de valoroasă, pentru că este scrisă telegrafic și foarte convingător, extrem de convingător. Ea creează o imagine uluitoare a ce s-a întâmplat în anii 1945-48, când Adriana Georgescu a reușit să plece din țară. Sunt niște amănunte care uneori sunt mult mai expresive decât pagini întregi de istorie. Sper ca această carte să ajungă și în școli, la Ministerul Învățământului, pentru că ar fi foarte instructivă.”
Ana Blandiana
„Adriana Georgescu este pentru mine în seria de mari autori de detenție, nu numai pentru că cartea ei a fost prima carte din Europa de Est. Mai apăruseră despre Uniunea Sovietică, dar este prima carte apărută în Europa despre represiunea comunistă, într-un moment în care comunismul era la Paris cel mai minunat lucru din lume. Uniunea Sovietică era aliatul alături de care a fost înfrânt fascismul. Evident, pentru orice francez, cine ar fi spus ceva rău despre Uniunea Sovietică sau despre comunism era fascist.
Cartea Adrianei Georgescu a fost și pentru mine prima pe care am citit-o dintre memoriile de închisoare. Aș face o mărturisire, care cred că este una dintre marile bucurii ale vieții mele. Cândva, după înființarea Alianței Civice și după Piața Universității, Micaela Ghițescu, prietena Adrianei Georgescu și traducătoarea cărții, mi-a adus din partea ei niște cercei de argint. Era într-un moment de extraordinară cumpănă pentru mine.
După Piața Universității urma să hotărăsc dacă practic îmi schimb destinul, adică în ce măsură rămân scriitor și în ce măsură ies din destinul meu sau chiar împotriva lui. Ei bine, darul Adrianei Georgescu a fost pentru mine ca și când Dumnezeu mi-ar fi spus ce trebuie să fac. N-am cunoscut-o personal, nu ne-am vorbit niciodată, nu ne-am știut numărul de telefon. Era cineva care exista în istorie și care mi-a dat un semn din istorie.
La lansarea cărții, la Paris, la conferința de presă, un ziarist comunist i-a spus: «Nu vi se pare că exagerați? Nu vi se pare că este puțin de prost gust să pozați în victimă?» Și atunci Adriana Georgescu a făcut un gest care pentru orice om, și în special pentru o femeie, trebuie să fi fost ceva dincolo de imaginație. Avea 25 de ani. Și-a scos ambele proteze. În închisoare își pierduse toți dinții. Mai mult nu se putea. Nu mai era nevoie de cuvinte.
După părerea mea cred că este un gest care stă alături de toate gesturile ei extraordinare de curaj care apar și în carte.”
Dan C. Mihăilescu
„Doamna Blandiana a amintit la un moment dat de feminitatea în închisoare. Asta m-a teleportat pe la începutul anilor `90, când am avut un dialog cu Alexandru Paleologu, un om de care mi-e tot mai dor acum. E singurul om care identifica frivolitatea cu inteligența. Mi-a spus că l-au impresionat suferințele Adrianei Georgescu, citez: «Pentru că, dragă, între altele era o femeie tânără și superbă. Suplă, sportivă, inteligentă, dând lecții de limba engleză în închisoare pentru săpun.»
Atunci am început să dialogăm despre ceea ce ne iritase pe amândoi atunci, și anume despre faptul că se purta indiferența, disprețul chiar, față de literatura universului carceral, pentru că, spunea Nicolae Manolescu, nu poate fi judecat estetic. Știu că m-am zbârlit într-un articol și am spus că nicidecum estetic nu trebuie judecată literatura aceasta, ci istoric, etic, politic și ca exemplu pentru tineretul de atunci.
Paleologu mi-a revelat și următorul lucru: «Nu-ți dai seama ce deosebire enormă este între o femeie la închisoare și un bărbat.» O femeie căreia i se iau ochelarii de la ochi și îi sunt călcați în picioare. O femeie care, ca Lena Constante, își dă seama că nu s-a uitat într-o oglindă de opt luni și că are fața plină de bube, umflată, cianozată. Sau ce înseamnă violarea în închisori. Violul, care este un act monstruos indiferent de condiții, în închisoare, fără să ai nici cel mai mic sprijin, este ceva infinit mai rău.
Sau, cum spune tot Lena Constante, că într-o noapte s-a trezit picându-i din patul de deasupra sânge. Și când și-a dat seama că vecina ei era la ciclu și avea o hemoragie s-a apucat să bată în ușă la gardian cerându-i ce? Vată! Gardianul a râs de s-a prăpădit. De unde vată? Lucrurile acestea trebuie să ne dea de gândit și nouă.
Este bine deci să ne minimalizăm și noi acest orgoliu al suferinței, iar de cealaltă parte să ne pregătim și pentru viitor. Viitorul poate să vină chiar acum și toți cei care ieșim de aici să fim arestați, sau cei care au luat parte la protestele din Piața Victoriei, care au fost fotografiați, pot fi luați exact cum au fost luați cei de la Institutul Francez de altădată sau cei de la Institutul Britanic.”