E marți și citim poezie. Azi un grupaj de poeme de Nicoleta Șimon, care revine la O mie de semne — chiar dacă este, de fapt, prima noastră întâlnire. Tind să cred că s-a mai schimbat puțin forma poemelor sale (sunt mai dense), dar că persistă în cercetarea unor tematici similare. Explorează stări interioare, tristeți și se păstrează aproape de marginea neputinței umane (o neputință firească, desigur străbătută de sentimente ca vinovăția, rușinea). O încurajăm pe Nicoleta să scrie în continuare.
Ne spune despre ea:
„Mă întorc la Poșta redacției cu dorința de a publica o serie de 3 poeme, respectiv un fragment dintr-unul mai amplu după o perioadă de tăcere în care (sper eu) am reușit să-mi conturez stilul și viziunea asupra unui volum-concept.
În ultimul timp, pe lângă volum, am început să mă pregătesc pentru admiterea la a doua facultate (facultatea de film) & am jonglat totodată cu ideea înscrierii la doctorat.
Majoritatea poeziilor recente au în vedere momente și stări, respectiv evenimente din ultimii doi ani, care au reprezentat o lovitură atât pe plan profesional cât și personal și pe care am încercat să le concentrez într-o formă prin care să le pot înțelege mai bine.”
we are enemies but not here
tristețea e jumătatea unei molii rămase în casă atunci când ai încercat s-o scoți pe geam
& ai prins-o din greșeală
între amintirea luminii care exploda în oglinzi și speranța
razelor care strângeau orașul într-o cămașă de forță
molia cu o singură aripă încă mai mișcă aerul
ca pe-un gol ce se străduie să imite structura organică de-afară
ajunge pe podea unde extenuată
aripa teafără se predă sub greutatea oxigenului
molia nu te acuză dar simți vinovăția strângându-te într-un corset ce mimează brașovul imobilizat
tristețea e mâna ta întinsă peste cărți necitite
cu plasturele pe braț în locul de unde ai dat sânge
să ajuți pe cineva după ce
ți-a fost cu neputință să-i aduci o jertfă tatălui prietenei
brațul stă-nghețat
dar aripa ruptă s-a îndepărtat de la geam
& din oraș
de constricțiile unui corp muritor
molia se oprește în mijlocul camerei
presiunea aerului o apasă și pe ea – și pe tine
până coborâți în mariane și vă transformați în pești
aripioara ei stângă lipsește
aripioara ta dreaptă la fel
dar vă ajutați reciproc să urcați prin curenți
în camera cu explozii de lumină
molia moare
tu te întorci din mariane cu părul încă ud
cu brațul întins peste cărți necitite
& sângele care n-a reușit să ajute pe nimeni
fire, walk with me
helios urcă deasupra crucii de fier
& umbra lui crist se sacrifică luminii
sângele se întinde pe străzi
de parcă orașul ar fi avortat locuitorii
sub luminile roșii
brațele mele își ascund articulațiile
& se întind rigide să ajute la ascensiunea globului crescând
de cealaltă parte a orașului
crucile de marmură au rămas creștine
zeul păgân este respins de copacii care apără grădina sub umbrele reci
osemintele dorm netulburate
brațele mele ridicate amorțesc
brațele bunicii continuă să guste pământul
în poziții de odihnă
everything’s fine
iarna picioarele porumbeilor se lipesc de șine carnea vie încă pulsează
până vin cuțitele să le separe de câmpul magnetic
în abatoare femeile nu mai sunt senzuale
sânii își recapătă funcția
sufletul devine materie primă
ne debarasăm de măștile adunate prin ani
& ne agățăm de cârlige așteptând procesarea
în abatoare aripile îngerilor sunt jumătăți de bovine tranșate
își trasează unghiile pe coaste dezvelite
carnea se scutură
și fulgii de piele cad peste gresie
din maghiară
abatorul s-ar traduce podul tăierii
în copilărie îmi imaginam un pod de cale ferată cu stâlpi ruginiți pe care să se legene
oameni și animale cu miros de metal
consider this
(fragment)
**
corbul duce o monedă pe casa bunicii și helios își privește reflexia prin ea
ouăle se fac omletă în timp ce
corbul își zboară aripile înroșite
casa bunicii este un foc de tabără dar phoenix își odihnește demult extremitățile pe mormântul ei
***
Poți citi aici poemele apărute în 2021.
