Prietenul Cosmin Dragomir mi-a dat, într-o zi, când ne-am întâlnit la un suc (eu) și mai multe beri (el), o carte intitulată simplu Mărturii, apărută în 1979 la Cartea Românească. M-am bucurat pe moment, fiindcă mi-am spus că voi putea să scot din ea o mulțime de subiecte pentru site-ul meu. Acum sunt trist, fiindcă descopăr aici, uimit, nume respectabile, scriitori care „și-au adus contribuția”, prin „mărturiile” lor, la ceea ce s-a numit puparea în dos a conducătorului iubit.

[image_with_animation image_url=”1586″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Așa cum am mai spus și altădată, pot fi invocate tot felul de scuze și motive. Că așa au fost vremurile, că nimeni nu știa că o să vină Revoluția, că toți eram convinși că așa va fi până la capăt, că unii au făcut-o din servilism iar alții din nevoia simplă de supraviețuire și așa mai departe. La unii tendința spre obediență este naturală. La alții ea vine dintr-un soi de interes comun, din necesitatea de a arăta că e și el pe acolo și că, la limită, bucurându-se de o liminară celebritate, poate să o ducă un pic mai bine. Or, dacă voiai să nu stai la masă doar cu pălmașii și cu opozanții de bodegă, trebuia să faci sacrificiul cuvenit.

Dar iată ce spunea președintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, la Conferința Națională a Scriitorilor de pe 26 mai 1977:

„Punând în centrul operelor lor realitatea, lupta poporului român pentru progres și o viață mai bună, participând activ la măreața operă de edificare a socialismului și comunismului pe pământul României, scriitorii noștri nu trebuie și nu pot rămâne în afara marilor confruntări care au loc în lumea contemporană, în lupta ce se desfășoară pe plan mondial între forțele progresului și păcii și forțele reacționare imperialiste, colonialiste și neocolonialiste. Scriitorii trebuie să se situeze ferm alături de toți cei care militează pentru cauza libertății, independenței și progresului, pentru destindere și colaborare internațională.”

Nu e nimic nou, cunoaștem foarte bine stereotipul acestui tip de discurs care, în ciuda sărăciei limbajului și a repetitivității unor anumite elemente textuale precum „opera de edificare a socialismului și comunismului pe pământul României”, prezente în discursuri indiferent că acestea erau adresate scriitorilor, intelectualilor din celelalte categorii, muncitorilor din toate domeniile de activitate, strungarilor, rabotorilor, măturătorilor sau băgătorilor de seamă (a se citi „paraziților” societății), avea un mesaj foarte clar: cine nu se aliniază directivelor va suporta consecințele. Unii au ales să nu o facă (și au dus-o prost), alții au făcut-o doar pentru că așa era bine (și au dus-o nici prea-prea, nici foarte-foarte), fără să creadă cu adevărat în ceea ce spuneau, iar alții au făcut-o din lașitate sau obediență (ăștia sunt cei care au dus-o cu adevărat bine).

[image_with_animation image_url=”1588″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://stiri.rol.ro/viata-amoroasa-a-lui-nicolae-ceausescu-relatiile-homosexuale-secretul-cel-mai-bine-pastrat-al-dictatorului-a-iesit-la-iveala-asta-nu-a-stiut-nimeni-despre-el-ii-era-rusine/”]

Nu sunt în măsură să judec din ce motiv a făcut-o și Radu Cosașu, care este în prezent unul dintre cei mai valoroși și respectați scriitori pe care îi avem. Probabil că mi se va spune că autorul Supraviețuirilor a  scris chestiile astea din același motiv pentru care alte nume foarte respectate, cum ar fi Ana Blandiana sau Augustin Buzura, au plătit la vremea lor tributul intelectual stăpânirii de atunci. Mă rezum doar să reproduc câteva pasaje din eseul numit „O statură morală inconfundabilă”, publicat în 1978, deci cam la un an de la sus amintita Conferință Națională a Scriitorilor.

„Prin președintele ei, România a căpătat – în orice forum, în orice discuții sau negocieri capitale pentru soarta păcii – o statură inconfundabilă, aceea a unui bărbat grav, foarte sincer, perfect avizat de toate subterfugiile la care apelează răul în viața internațională, a unui comunist de o mare libertate interioară, plin de acea prospețime a spiritului care-i descătușează filozofia de orice dogme sacrosancte, a unui pământean al cărui surâs ține în responsabilă cumpănă plăcerea și îngrijorarea viețuirii pe Terra.”

elefant.ro

Probabil că bietul Ceaușescu, dacă ar fi citit acest pasaj, ar fi avut nu numai probleme de pronunție majore (oricum le avea), ci ar fi avut nevoie de un consilier care să-i explice că termeni precum „sacrosanct”, „dogmă” sau „subterfugiu” nu au, în context, niciun mesaj subversiv. Observați însă, dincolo de mesajul plin de o înaripată obediență, arabescurile stilistice ale exprimării, ceea ce denotă că scriitorul a fost foarte atent în momentul conceperii eseului.

„Președintele României se numără printre cei mai de seamă revoluționari ai politicii internaționale. Inițiative și hotărâri extraordinare ale României, luate în momente cruciale pentru comunitatea mondială, conținând acel grad de risc propriu acțiunilor prea nobile și prea generoase, care surprind nu o dată miopia contemporanilor, au fost urmărite cu uimire pe cerul politicii umane, ca, odată confirmată îndreptățirea lor, să fie acceptate ca fapte exemplare prin clarviziune și curaj.”

Urmează o expunere de motive în care se arată, negru pe alb, că „România n-a intrat niciodată în mecanica fricii și panicii” sau că „România a refuzat automatismele intimidării care acționează încă în destinul unora”. Desigur, toate acestea se datorau politicii externe „înțelepte” a președintelui Nicolae Ceaușescu. Pe măsură ce înaintează în scrierea eseului, Radu Cosașu ridică până la incandescență temperatura dragostei și respectului față de conducătorul iubit.

„Președintele nostru ne-a făcut să nu trăim cu conștiința împovărată în fața lumii și a epocii noastre. Șefi de state, conducători de popoare aflați pe poziții uneori opuse în abordarea unor chestiuni extrem de complicate, invocă deschis, ca un argument suprem al rezonabilității lor, prietenia cu Nicolae Ceaușescu, solicitarea sfaturilor lui. Cel ce e prieten cu Nicolae Ceaușescu nu poate fi bănuit de agresivitate și de rea-voință – aceasta este azi o axiomă în politica internațională.”

Nu știu ce-ar fi înțeles Ceaușescu din termeni  atent aleși precum „axiomă” sau „rezonabilitate”. Cert este că una dintre corzile lui sensibile ar fi vibrat la acest sfârșit apoteotic:

„Numele președintelui României a devenit un gir al obiectivității, al rațiunii clare și al demnității inteligente. Niciodată România nu a avut o asemenea autoritate umană în comunitatea națiunilor.”

Sunt 40 de ani de când Radu Cosașu a scris aceste rânduri. Probabil că la vremea aceea nu a făcut-o din convingere sau, dacă a crezut fie și puțin în aceste rânduri, părerea domniei sale despre Nicolae Ceaușescu s-a mai schimbat între timp. Totuși, măcar în ceea ce mă privește, o umbră de îndoială și, poate, de regret, rămâne. De ce? Fiindcă mă întreb: nu ar fi fost mai bine să nu scrie toate aceste mizerii? Răspunsul nu ni-l poate da decât autorul însuși.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment