Ați ghicit: în titlu sunt două versuri de Emil Brumaru care deschid poemul „Cîntec naiv” (din volumul Dulapul îndrăgostit, Editura Cartea Românească, 1980). Cum aș putea să deschid altfel acest editorial, primul pe care îl scriu după revenirea de la Iași, acolo unde am trăit, la FILIT, un fel de vis care în mintea mea a durat doar câteva secunde – așa cum se întâmplă de fapt cu visele– iar în realitate a ținut cinci zile prea scurte pentru tot ce aș fi vrut să fac la acest festival unde împreună cu echipa O Mie de Semne am participat pentru prima oară.
Și cum aș putea să comit imprudența – încercând să sintetizez cumva zilele în care, din cauza oboselii, n-am mai fost în stare să relatez nimic – să nu profit de cărțile lui Emil Brumaru din Biblioteca lui Gelu și de prezența spirituală a poetului pe parcursul întregului festival? La inaugurarea Pasajului „Emil Brumaru” criticul literar Bogdan Crețu a spus lucruri emoționante despre marele pot, însă eu prefer să-l citez din volumul Să fim anonimi ca dovlecii (coordonat de Nicoleta Dabija, apărut în 2020 la Editura Muzeelor Literare):
„Emil Brumaru a fost unul din marii mei prieteni, eu am înțeles mereu această prietenie ca pe o mare șansă în primul rând a mea, pentru că am avut enorm de învățat din asta.”
Mărturisesc că-l invidiez amical pe Bogdan. Eu n-am avut ocazia să-l cunosc pe Emil Brumaru (i-am dăruit la un târg de carte, fâstâcit, un volum de poezie de-al meu, iar poetul m-a privit sever și iscoditor, mi-a zis să-i scriu ceva pe carte, i-am scris, a luat-o și mi-a întors spatele brusc, de parcă îl supărasem cu ceva – a fost singura interacțiune pe care am avut-o cu el) și de aceea toți cei care s-au aflat, într-un fel sau altul, în anturajul lui, mi se par „contaminați” de praful magic al poeziei pe care îl răspândea în jur, în ciuda atitudinii lui uneori nemulțumite și morocănoase.
Am revenit la Pasajul „Emil Brumaru” a doua zi, ca să fac poze în liniște și să mă încarc de la lumina dulce a sfârșitului de octombrie ieșean. Mi-am zis, uite, pe aici a trecut Poetul, și mi-am amintit de reportajul pe care l-am făcut cândva prin Centrul Istoric al Capitalei și când îmi imaginam că, poate, într-o altă dimensiune, m-aș putea întâlni pe-acolo cu Eminescu, aflat în drumul său spre redacția ziarului Timpul. Deh, apucături de naiv.
Da, are dreptate Brumaru, clipa are corp subțire și eu am fost destul de naiv încât să cred că voi putea cunoaște pe toată lumea, că voi vorbi cu toți poeții și scriitorii prezenți la FILIT. Nu s-a întâmplat, desigur, asta fiind una dintre cauzele lipsei mele de pe O Mie de Semne din ultimele zile. Totul s-a desfășurat fulgerător și, așa cum îi spuneam lui Robert Șerban la finalul interviului pe care a abut bunătatea să mi-l acorde, „Dragă Robert, discuția noastră n-a început, dar s-a și terminat!” Așa a fost și cu FILIT. Nu m-am putut multiplica, n-am putut fi peste tot, însă unde am fost am încercat să fac ceva împreună cu echipa O Mie de Semne. Și cred că am realizat lucruri bune, iar rezultatele se vor vedea pe canalul nostru Youtube.
Voi mai vorbi despre FILIT în zilele următoare, când memoria pe termen scurt va începe să se reașeze. Până atunci trebuie să spun că cea mai emoționantă întâlnire am avut-o cu poeta Mariana Codruț, aseară, în lobby-ul hotelului Unirea. Stăteam pe o canapea în așteptarea șoferului care urma să ne ducă la gară, iar la un moment dat Mariana a trecut în grabă pe lângă mine. Eram amorțit de oboseală, aproape că picoteam și firește că nu mi-am dat seama că era ea. Abia când a ajuns către ferestrele de la ieșire s-a oprit brusc, și-a întors privirea și a avut un gest de uimire și de mare surpriză: m-a văzut, am văzut-o și eu, ne-am întâlnit și am vorbit câteva minute. În tot acest timp m-a ținut de mână de parcă voia să-mi arate în felul ăsta cât de mult regretă că plec așa curând.
De altfel, gestul Marianei Codruț este emblematic pentru gazdele noastre de la FILIT: toți ne-au ținut, simbolic, de mână, ca și cum nu ar fi vrut să ne lase să ne întoarcem pe la casele noastre. În cele din urmă a trebuit să ne desprindem și să părăsim temporar Iașul, cu regret că n-am mai putut rămâne, însă cu speranța că vom reveni la anul. Și o vom face, pentru că odată prizată magia dulcelui târg al lui Brumaru și al altor mari poeți de aici, dependența de poezie ne va face să visăm tot timpul la revenire.
