Am primit pentru rubrica „Poșta redacției” trei poeme semnate de Anda Vahnovan cu un ambitus emoțional care ar trebui să atragă imediat atenția, cred eu, editorilor specializați în poezie. E suficient să citești doar câteva rânduri din fiecare text ca să te convingi că ai de-a face cu o poezie extrem de autentică și de vie, care te obligă practic să le parcurgi până la capăt.

Ca să nu spuneți că sunt subiectiv (deși, recunosc, sunt, dar din motive cât se poate de întemeiate, fiindcă avem de-a face cu o poezie foarte bună), am să vă las pe voi, cititorii www.omiedesemne.ro, să vă convingeți de asta.

Anda-Cristina Vahnovan s-a născut în Chișinău și este fiica scriitorului Simion Ghimpu și a interpretei de muzică populară Veta Ghimpu-Munteanu.

A debutat în 2017 în Literatură și Artă, unde a publicat primele versuri. Este fostă jurnalistă, absolventă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A locuit peste 20 de ani în Cluj, absolvind și doctoratul la aceeași universitate, Facultatea de Sociologie.

Scrie pe blogul ei www.ganduridespletite.com și de doi ani s-a mutat la Londra.

Vă reamintesc că aștept să-mi trimiteți pe adresa [email protected] 3-5 texte (poezii), însoțite de o scurtă bibliografie (ca să știm cine sunteți, dacă nu cumva ați devenit celebri între timp) și o poză pe lat, cum ar fi de exemplu 800×600 (nu trebuie să aibă fix dimensiunile astea, v-am dat coordonatele doar orientativ).

Nu îmi pot privi mâinile

Tot mai des evit să îmi privesc mâinile
zici că nu îmi aparțin
că sunt ale mamei când îmi pregătea geanta de plecare în lume
le văd și acum cum înveleau fiecare obiect în punguțe
le mângâia cutele le aranja colțurile
iar la sfârșit le mai netezea încă o dată înainte de a le pune împreună
m-a întrebat de câteva ori dacă nu mi-am uitat șosetele groase
și pulovărul de lână pe care mi-l făcuse tot ea
din alte două mai vechi dezlânate
„frig să nu îți fie acolo la munte”
iar alături aștepta împachetată într-o geantă de rogojină
plapuma de lână primită de pomană de la înmormântarea bunicului Mihai
și un ceaun nou-nouț de la Piața Centrală cu două kilograme de hrișcă vărsată
„să nu îți fie foame” mi-a mai zis „iar hrișcă pe acolo nu se găsește”
le-a pus una în alta și le-a legat cu o sfoară
le-a mângâiat cutele le-a aranjat colțurile
și le-a mai netezit o dată
ultima a fost cămașa de noapte lungă
pe care mi-a cusut-o înainte de plecare
„să îți porți cu demnitate poalele!”
mi-a scris jos pe interiorul ei cu pixul
m-a petrecut la gară într-o dimineață de octombrie
mi-a mângâiat cutele bluzei i-a aranjat colțurile
și a mai netezit-o odată
de atunci tot plecată am fost și pe țărmuri tot mai îndepărtate
mama avea pe atunci anii pe care îi duc eu acum
de ce mi-e greu să îmi privesc mâinile?

Cernobâl

Se plimbau prin Kiev în acea zi
promisese să îi arate soției mult mai tinere Soborul Sofia și
Cartierul Pechersk cu toate mănăstirile sale.
Era o primăvară splendidă iar orașul neașteptat de agitat
ceva plutea parcă în aer
și apa Niprului părea mai tulbure.
„Spre Sobor”, zise tata taximetristului, prinzând cu ușa taxiului
un colț de rochie de mătase florată cumpărată pentru acea vacanță.
După câteva viraje, auzindu-i că vorbesc în română, șoferul nu a mai rezistat:
„De plimbări vă arde? De ce nu fugiți? Nu știți ce s-a întâmplat?
A explodat Centrala Atomică de la Cernobâl.
Nu au anunțat încă oficial, să nu panicheze populația.
Poate vor să și mușamalizeze amploarea. Mai ales că urmează parada de 1 mai.
Dar noi, taximetriști le aflăm pe toate primii!”
I-a dus în viteză înapoi la hotel și apoi la toate gările și la Aeroport
bilete nu vindeau nimănui
ieșirile din oraș erau blocate.
O mare de oameni aflate în fața gării, cu valizele pregătite
se rugau disperați să li se permită accesul
„Sunt Profesor Universitar din Moldova. Am venit la o Conferință la Kiev” a mințit tata
și a obținut două bilete.
Mergeau spre casă în trenul aproape gol, cu ochii la cei plângând rămași pe peron
Mai era un scriitor în trenul spre Chișinău –
Eugen Cioclea mergea să o ceară de nevastă pe o tânără matematiciană
„Ne veți fi nași”, zicea, dar nu a fost să fie.
Peste un an mama a fost operată de cancer.
Despre gravitatea acestuia nu ne-a vorbit medicul de la Oncologie,
devenit și bun prieten, decât după 25 de ani,
la fel, cum avea să aflăm doar peste ani adevărul despre ce s-a întâmplat atunci.
„Fă un tur în Cernobâl”, apare acum pe toate site-urile de turism
Orașul-fantomă a devenit zonă de atracție turistică
aducând destul de mult cu imaginile din filmul lui Tarkovsky
tururile organizate te invită să te plimbi în jurul Centralei Nucleare
și de-a lungul străzilor pustii din Prîpeat.
Atunci, însă, reprezenta tifoanele pline de sânge
de pe cicatricea purulentă a mamei, care nu se prindea nicidecum…

Hău

La început ne-am înfuriat
am sperat, ne-am rugat
apoi ne-am resemnat.
Viața e un hău, ne spunea printre gemete din ultimile puteri
abia suflând din resturile de plămâni.
Încercam să nu îi zdruncin tuburile tot mai multe izvorâte din abdomen
labirint multicolor de seve umane
atunci când mă lipeam cu fruntea de fața lui schimbată la culoare.
Pupila-i devenise opacă
privirea – decolorată
ochi de sticlă mată.
Hău…
M-a rugat să nu îi mai cânt de leagăn că oricum nu mai poate dormi de câteva zile
Apoi i-a cerut medicului un pic de Kagor din ăla bun
cum au toți medicii din Moldova dosite prin dulapurile din birouri
se zice că așa cer mai toți muribunzii
vin
medicul ne-a ascuns acest detaliu.
Hău…
Dintr-o dată a tresărit și întorcându-se spre mine mi-a povestit că fusese frate-so Gheorghe pe la el
i-a mâncat mâncarea i-a zis că e flămând
și tata Toader a fost
și-a pus scaunul în mijlocul camerei și l-a rugat să îi radă barba, cum o făcea pe timpuri
îi crescuse cam mare între timp
barba
așa mi-a zis într-o seară.
Hău…
Ne-a cerut ce a băut „fătuca aia”, auzind că s-a sinucis Mădălina Manole
nu mai înțelegeam cât e delir și cât sunt rugăminți încă pământești.
Și măcar un fum să îi mai dăm să tragă a zis
simțind mirosul de țigară de la fratele Mihai
un fum.
Hău…
În seara aceea am rupt-o cu greu pe mama de lângă el
am plecat la McDonald`s
doar ăla mai era deschis la acea oră târzie.
După ce am ieșit aparatele au luat-o razna
așa ne-a zis asistentul
puțin după miezul nopții a sunat telefonul
înțelesesem
hăul tocmai îi eliberase din gheare sufletul chinuit
„Măcar a plecat cu lumină?” a întrebat mama
„În sfârșit e liber” am zis eu.
Jucăria de la Happy Meal-ul din acea seară a fost o țestoasă
cu o bilă grea de metal ce i se plimba zgomotos prin labirintul burții străvezii
copiii mei nu s-au jucat niciodată cu ea…

Foto credit Anda Vahnovan: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10217003667422658&set=pob.1196214836&type=3&theater

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.