Îmi propun mai degrabă un articol polemic, nu o recenzie în adevăratul sens al cuvântului. Și nu, nu pornesc o discuție în contradictoriu doar de dragul de a face puțin curent pe coridoarele aproape pustii ale criticii de întâmpinare, ci pentru a încerca să repun în echilibru ideea de onestitate critică. Vreau să spun din capul locului că nu sunt avocatul literar al lui Dumitru Bădița. De altfel, Dumitru habar nu are de intenția mea, chiar dacă am primit chiar de la el cea mai recentă carte pe care a publicat-o la Editura Paralela 45, „evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi”, și chiar dacă am discutat pe marginea ei când ne-am întâlnit la o bere pe terasa Argentin.

Sunt convins că lucrurile ar sta mult mai bine în literatură dacă nu s-ar mai confunda marfa cu ambalajul, iar unii critici de ocazie n-ar mai scrie, la siesta de după-amiază, pe marginea unui „text scos din context”, cu aerul că face o judecată dreaptă și definitivă unui op pe care nu știm dacă l-a mai cumpărat și, implicit, dacă l-a citit integral: „Ce prostie!”. Criticul în cauză, ale cărui relații glaciale cu autorul sunt oarecum de notorietate, având în vedere contrele de pe facebook, s-a lăsat vizibil influențat de „ambalajul” acestei stări de fapt și a scris, vădit malițios, că „Dumitru Bădița și-a dorit să scrie la fel de bine ca Perpelea și cred că i-a reușit”. A împușcat astfel doi iepuri dintr-o lovitură, de aceeași notorietate „bucurându-se” și părerea condimentată cu multe ironii la adresa „operei” lui Octavian Perpelea.

Așadar, mergând în josul acestei logici rebarbative răsucite, dacă Perpelea scrie „bine”, la fel o face și Bădița. Sau, dacă există un Perpelea, trebuia să vină și un Bădița și să se ia după el. Modul ăsta de a arunca flegme hermeneutice mi se pare, dacă nu copilăresc, cel puțin susceptibil de răutate. Dacă l-aș crede capabil pe criticul respectiv de umor, mi-aș spune că a intrat în jocul ironiilor lui Bădița și a dat niște replici hilare. Dar nu are umor. Nu cel puțin unul la care să râdă și receptorii așa-zisei glumițe. Mai cavalerească mi s-ar fi părut o cronică aplicată, corectă, în care să se arate cu subiect și predicat ce e rău (și ce e bine, pentru echilibru) în cartea respectivă. Așa, totul pare o complacere într-un joc marginal de-a criticul, în mediul rebarbativ (am ceva cu sensurile acestui termen azi) al chibiților de ocazie. Dacă nu-ți place de Dumitru Bădița, apăi nu mai face judecăți de valoare asupra scrierilor lui, fiindcă nu-ți poți păstra o minimă obiectivitate.

Evitati excesul de sare, zahar si grasimi
Evitati excesul de sare, zahar si grasimi

E ușor să fii poet mediocru și critic „naysayer”. Să scoți din context (și credeți-mă, după opt ani de lucru în redacția unui tabloid știu prea bine ce înseamnă asta) „pasaje nesemnificative” și să spui, cu superioritate provincială, „Ce prostie!” Viața noastră (culturală) este însă, uneori, și așa: „Patapievici lansează/ apoftegme// o mie îi răspund/ cu flegme” Cu amendamentul că flegmele invocate de Bădița sunt pe bune, nu hermeneutice. Aceste „flegme” l-au și făcut pe Horia-Roman Patapievici aproape să se retragă din viața publică. Flegme ale „criticilor atoateștiutori” pe imaginea intelectualului ale cărui „apoftegme” au fost scoase din context și răstălmăcite pentru a li se da măsura potrivită logicii vitriolante a „lătrătorilor de serviciu”. Vezi, pentru asta, istoria „poneiului roz” și a „cadavrului din debara”.

Dumitru Bădița nu are nevoie de avocați literari. La o adică, așa cum îl cunosc, se poate apăra și singur cu mijloacele hermeneuticii, pe care le stăpânește mult mai bine decât semnatarul textului de față. Am vrut doar să-mi permit și eu luxul de a fi, măcar o dată, subiectiv 100% și să judec o carte ca un cititor obișnuit, care nu are „ochi critic”. Am și eu dreptul ăsta, de vreme ce unii critici cu ștaif uzează de el de parcă ar fi jucători de table în Cișmigiu. Vă îndemn să-mi urmați exemplul și să judecați în aceeași cheie cartea lui Dumitru Bădița. Am avea de partea noastră măcar onestitatea, chestia aia care le lipsește unora tocmai din motive subiective. „Ambalajul” (văzut aici ca fiind spoiala aia de subiectivitate pernicioasă) este, în cazul de față, opinia criticului formulată în funcție de „sentimentele” pe care le nutrește față de autor. Atunci când criticul uită însă că trebuie să-și arunce ochii pe toată „marfa” (adică pe substanța cărții, nu pe pasaje scoase din context), avem de-a face cu o bășcălie ieftină.

Să nu fim, așadar, critici de serviciu în cazul ăsta și să citim animați de subiectivitate cartea lui Dumitru Bădița. Am avea, cred eu, numai de câștigat.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment