Cei care afirmă că în România literatura e o chestie pasabilă, că în general cărţile nu se vând şi,  mai rău, că nu se citeşte, ar fi trebuit să fie aseară la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, unde s-a lansat volumul „Iubirile lui Hemingway, povestite de el însuși și consemnate de A.E. Hotchner” (Humanitas, 2019), apărut în colecția „Memorii/Jurnale” în traducerea lui Alexandru Macovescu.

Cu siguranță, cei care nu au fost au avut ce pierde. Rar mi-a fost dat să văd atâta lume la o lansare de carte în lipsa autorului. Scaunele au fost ocupate rapid. Mai mult decât atât, toţi cei care au venit după ocuparea tuturor locurilor disponibile pe scaune au stat în picioare până la finalul lansării.

Poate a fost vorba de atracţia pe care Ernest Hemingway încă o exercită la aproape 60 de ani de la moartea lui, poate a fost ceva din farmecul personal al celor doi invitaţi, scriitorul Radu Paraschivescu şi redactorul-șef al revistei Dilema Veche, Sever Voinescu, poate au fost lucruri legate de senzaţia de familiaritate pe care o oferă Librăria Humanitas de la Cişmigiu, sau poate, în fine, a fost câte ceva din toate acestea la un loc. Cert este că spaţiul de lansare a fost realmente neîncăpător aseară.

De altfel, chiar la începutul evenimentului, directorul de promovare de la Editura Humanitas, Gabriela Maaz, a ținut să puncteze pe marginea acestei situații îmbucurătoare: „Se întâmplă rar să fie atât de plină librăria pentru o carte din colecția Memorii/Jurnale care nu are autorul de față.”

Așa cum a procedat și la una dintre lansările precedente de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Radu Paraschivescu și-a asumat rolul de gazdă-moderator, glumind mucalit pe seama poziției sale: „Nu știu, eu sunt în calitate de mine însumi sau de Denisa Comănescu? Că deja nu mai știu… Bănuiesc că astăzi sunt eu. Am fost joia trecută în loc de Denisa Comănescu. Câteodată sunt rezervă, câteodată titular. Astăzi am înțeles că sunt titular.”

Mai departe am să redau, povestite de invitați, împrejurările în care s-au întâlnit, fiecare dintre ei, prin lectură, firește, cu Ernest Hemingway.

Radu Paraschivescu și Sever Voinescu

Radu Paraschivescu: „Pentru mine a fost un pic stranie întâlnirea cu Hemingway, pentru că fiind în clasa a XII-a la liceu, am avut parte de o conjunctură aparte. Eram îndrăgostit de profesoară – eu am avut des povești de genul ăsta, am avut una și în facultate, am și scris-o, a și apărut, spre stupoarea mea. În același timp aveam la engleză povestirea The short happy life of Francis Macomber.

În priza acestui puseu de erotism cadet-profesoral să zicem, când am avut de făcut o lucrare, am făcut-o despre povestirea The short happy wife of Francis Macomber, deci a ieșit ceva foarte complicat. S-a bănuit că l-aș persifla pe Hemingway, deși nu era nici vorbă de așa ceva. Până la urmă lucrurile au intrat în normal, dar pentru mine Hemingway a început pe acest contratimp.”

Sever Voinescu: „Eu sunt un mare fan al lui Hemingway. Sunt atât de mare fan încât sunt foarte supărat că imaginea lui, figura lui, povestea lui ca bărbat, ca om, a ajuns să umbrească opera lui. Cred că tot undeva în liceu am citit pentru prima dată Hemingway.

Cred că am citit Pentru cine bat clopotele, asta a fost prima carte, dacă-mi amintesc bine. Mi-a plăcut foarte mult, însă ce-a fost cu totul convingător pentru mine cu privire la Hemingway a fost întâlnirea cu proza lui scurtă, cu povestirile. După părerea mea, acolo este geniul lui într-o formă absolut inegalabilă. Sunt un fan, nu știu de când, dar demult”

Mi-a fost foarte greu să aleg, pentru a reda în acest material, câte ceva din spusele celor doi invitați, fiindcă tendința firească ar fi fost să reproduc aici discursurile în integralitatea lor.

Cum însă ar fi trebuit să mă întind foarte mult, fără să pot reuși totuși să redau fidel și atmosfera din Librăria Humanitas de la Cișmigiu din timpul acestei lansări, am decis să reproduc două întâmplări despre Hemingway povestite cu șarm și umor de Radu Paraschivescu și de Sever Voinescu.

Radu Paraschivescu: „Se instituie și un moratoriu de o sută de zile la un moment dat, în care Hemingway e pus să aleagă. Până la urmă Hadley este de acord cu divorțul. Interesant e că atâta timp cât Hemingway le are pe amândouă, el este potent.

În momentul când Hadley îl eliberează și el rămâne cu Pauline, la care râvnea, nu mai poate. Bunul Dumnezeu nedormind, i-a arătat acest cartonaș galben, iar Pauline, care este o catolică ferventă, îl trimite la rugăciune, la biserică.

Hemingway avea o relație transparentă, ca să nu zic mai mult, cu biserica. Aici aș vrea să vă arăt o doză din umorul lui Hemingway, care se duce la o biserică catolică, la două cartiere mai încolo. El povestește în felul următor în dialogul pe care îl are cu Hotchner:

«Eram disperat, așa că m-am dus. Bisericuța avea un altar, unde era o statuie cu Fecioara Maria, la picioarele căreia se rugau două maici. Jenat, am îngenuncheat timid în fața Fecioarei, privindu-le pe cele două maici, care nu erau atente la mine.

I-am vorbit Fecioarei în șoaptă: „Sfântă Fecioară, nu sunt un membru de seamă, însă femeia mea da, și am o rugăminte din partea ei. După câte vezi, sunt bărbat și datoria mea e să plantez sămânța. Însă pentru a face asta am nevoie de o sapă viguroasă. Fecioară Maria, cândva aveam o sapă bună, însă de la o vreme lucrurile s-au schimbat.

În numele Fiului și al Sfântului Duh, fă astfel încât să am din nou o sapă viguroasă, ca să-mi pot planta sămânța. Amin!”»”

Sever Voinescu: „Am avut ocazia să merg pe urmele lui Hemingway și la Key West, și unde s-a născut, lângă Chicago, și la Paris. La Key West este un loc superb, o minune. El a plecat de acolo în 1940, când a divorțat de Pauline.

Pauline avea un unchi foarte bogat. De altfel, toată familia era foarte bogată. Acest unchi al ei îl adora pe Hemingway și îi făcea cadouri. Nu pentru că-i cerea Pauline, ci pur și simplu pentru că omul îl admira. Când ei au decis să se stabilească la Key West, el le-a cumpărat această casă, care era cea mai făloasă la vremea respectivă, fără discuție.

Era o casă absolut splendidă. Satul, la vremea aia, era unul de pescari, destul de amărât. Lor le-a plăcut însă, fiindcă era un fel de Vama Veche dinainte. Unchiul, când le-a cumpărat această casă, deși erau căsătoriți, a cumpărat-o de la bun început jumătate pe numele lui, jumătate pe numele ei.

Așa se face că, după ce Pauline a murit, Hemingway a avut jumătatea lui, s-a dus la Key West în 1953-54 pentru că trebuia să rezolve problemele de moștenire, lui neplăcându-i neapărat locul acela, deși acolo scrisese câteva lucruri absolut remarcabile.

Ei bine, ce se întâmplă în locul ăla și toate poveștile de acolo sunt absolut fabuloase. Toate sunt despre Hemingway, deși șapte străzi mai încolo, pentru o perioadă mult mai lungă de timp, a stat și Tennessee Williams, care a marcat mult mai mult locul și care normal că are și el partea lui de panaș.

Dar totuși, emblema locului este Hemingway. Și, cum te duci la Salzburg și înnebunești de chipul lui Mozart peste tot, care se află pe bomboane, pe brelocuri, pe clanța de la hotel, pe taxiuri etc., la Key West totul este cu Hemingway.

O grămadă de taverne se cheamă „Papa Hem”, „Hemingway”, romul local e Hemingway, brichetele sunt Hemingway, brelocurile așijderea șamd. La Key West, Hemingway a fost proprietar de bar într-o perioadă, cu un prieten de-al lui.

Evident că atunci când te duci la acel bar totul e Hemingway. Mi-au povestit cei de la Key West o chestie de m-au înnebunit. O dată pe an se face Convenția fanilor lui Hemingway acolo. Este o paradă cu zeci de oameni care seamănă cu Hemingway și îl impersonează.

Se îmbracă, se poartă și își fac barba ca Hemingway. Au spus oamenii ăștia că nu este nimic mai ciudat decât ca, într-o duminică dimineața, să vezi o paradă cu două sute de burtoși albi la păr care toți seamănă cu Hemingway.

Ei sunt foarte fericiți între ei, dar pentru tine, ca privitor, e o senzație foarte ciudată să-l vezi pe Hemingway umblând cu atâtea chipuri. E deja un cult în jurul lui.”

Foto credit Ernest Hemingway: https://medium.com/writer-reader-lover-of-words/7-things-i-learned-from-ernest-hemingway-640a6737bd52

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment