În urmă cu patru ani, când eram la ziarul Ring, l-am sunat pe regretatul scriitor Romulus Rusan și l-am rugat să-mi povestească teribila întâmplare prin care a trecut în seara zilei de 4 martie 1977. Trebuie să mărturisesc că nu mă așteptam ca această convorbire să se prelungească și să devină un adevărat interviu. Cu toate astea, dl Rusan a fost extrem de amabil și mi-a spus în detaliu ce s-a întâmplat atunci.
Un fragment din acest interviu a apărut, firește, în ziarul Ring, însă o mare parte din el a rămas inedit. Cred că recuperarea lui integrală, astăzi, când se împlinesc 42 de ani de la cutremurul care a luat peste 1500 de vieți omenești, este un lucru bun și, cum se spune, un act recuperator. Din păcate, așa cum am mai precizat în astfel de cazuri, nu pot face o trimitere către articolul apărut în 4 martie 2015 deoarece arhiva ziarului Ring nu mai există pe internet.
Fac gestul de a posta acest interviu și cu regretul că nu l-am cunoscut personal pe Romulus Rusan, cel care, cu mulți ani în urmă, mă fermecase cu volumul lui „America ogarului cenușiu”. Domnia sa s-a stins pe 8 decembrie 2016.
Domnule Rusan, unde se afla doamna Ana Blandiana în seara de 4 martie 1977?
Ana era internată şi urma să iasă în seara aceea, dar au mai ţinut-o 24 de ore. În felul acesta am scăpat şi eu, şi nişte musafiri care urmau să vină la noi.
Ce s-a întâmplat în acea zi?
Era o după amiază superbă, cu soare, adevărată primăvară. M-am dus acasă, am mâncat, m-am odihnit. Seara, în timpul cutremurului, am dat un telefon la Cluj, la sora mea. În timp ce vorbeam ne-a prins prima fază a cutremurului. Eu ştiind-o sperioasă nu i-am spus de la început ce se întâmplă. Totul până când s-a rupt blocul.
Cum a fost efectiv momentul în care s-a prăbuşit blocul?
Eram pe o dormeză şi m-am întins pe ea după stingerea luminii. În felul acesta era ceva moale sub mine. A început cutremurul în timp ce vorbeam la telefon, pe urmă, după stingerea luminii, a urmat un balans ciudat, iar apoi am simţit o ruptură teribilă.
N-am ştiut dacă o să cad sau cade pe mine ceva. Blocul s-a făcut ca o armonică, şi pe verticală, şi pe orizontală. Eu locuiam la etajul 7, iar deasupra mea mai erau 4 etaje. Nu erau chiar peste mine, deoarece erau terasate.
Blocul avea 11 etaje. Practic am ajuns la etajul 2 şi jumătate – am văzut după ce m-au scos – deasupra casei bietului Toma Caragiu, care a rămas intactă. El avea musafiri şi a fugit pe scări. Dacă rămânea la etajul 2 era salvat.
Cu dvs. ce s-a întâmplat?
Eram complet imobilizat. Practic mi-a căzut biblioteca peste mână, iar peste bibliotecă un colţ de cameră, care m-a apărat. Era ca un cort de beton. Odată cu ruperea blocului totul s-a tasat. Din păcate s-a anunţat foarte vulgar că am fost ejectat cu patul în stradă, ceea ce era o porcărie.
La Europa Liberă – care deschisese un fir, se întâmpla a doua oară după 1968, în timpul invaziei Cehoslovaciei, mă rog, şi atunci se vorbea cu Europa Liberă, se asculta pe stradă – cineva s-a aflat în treabă şi a anunţat că am fost ejectat cu patul în stradă.
Am fost strivit de fapt la etajul 2 şi jumătate, cu acel colţ peste mine, dedesubt probabil cu podeaua, şi cu intermediar biblioteca. Mâna îmi era prinsă, nu ştiam de ce. Am încercat să mi-o smulg, pentru că în rest păream să fiu liber.
În afară de problema cu mâna aţi mai avut și alte răni?
Da, îmi era şi piciorul prins de o uşă care era la capătul patului.
Cum vă simţeaţi din punct de vedere psihic?
Aveam o luciditate stranie. Nu eram disperat, dar simţeam că se termină ceva.
Cu ce senzații ați rămas? Ce se auzea în jurul dvs.?
Am auzit cum se sting gemetele treptat, treptat… Muriseră toţi… Din câte am aflat ulterior, au murit 300 de oameni în blocul Colonadelor, unde eram eu. Mai era blocul paranteză cu Colonadelor, pe Bibliotecii nr. 6 – asta este în spatele Palatului Şuţu.
Amândouă au fost reconstruite după aceea. Au mai fost 44 de persoane care nu erau acasă, erau la teatru, sau la spital, cum a fost cazul Anei, sau plecaţi în provincie. Am scăpat din toată treaba asta 6 sau 8 persoane. Printre ei, un copil care s-a ascuns sub o masă.
Au murit multe personalităţi în acest bloc…
Mihai Gafiţa cu soţia şi Anatol Baconsky tot cu soţia erau în vizită la familia Petroveanu, la Mihail şi la Veronica Porumbacu. Ei erau în blocul-paranteză. Acolo a murit şi pianistul Tudor Dumitrescu, un geniu la 23 de ani. Îl auzeam cântând, pentru că aveam o curte comună cei din Bibliotecii şi cei din Colonadelor. Şi Doina Badea a murit acolo.
Aţi fost salvat în aceeaşi noapte?
Da, la ora 2. După ce i-am auzit pe toţi murind, practic tăcând, pentru că era un geamăt total, s-a făcut linişte. I-am auzit pe vecini coborând pe undeva. Am dedus că erau chiar vecinii de deasupra-alături, de la etajul 8.
Aceştia au căzut în luminator, care se umpluse cu moloz, dar pe urmă au ieşit. Am auzit o voce – trebuie să fi fost pe la miezul nopţii – care striga. „Trăieşte cineva? Trăieşte cineva?” Văzând că nu mai strigă nimeni – deoarece eu mă gândeam că mai trăiesc şi vecinii şi am vrut să-i las pe ei să strige primii, eram ciudat de generos – am strigat: „Da!” „Dar unde sunteţi?” „Aici!”
Le-am spus: „Văd puţin luna printr-o fantă!” „Dar eu n-am lanternă. Trebuie să cobor.” Au coborât şi au lipsit vreo oră. Plecaseră din bloc, familia Popescu se numea, şi am crezut că m-au părăsit.
Apoi un băiat (îl chema Barbu, era lăcătuş la ITB, originar din Broşteni, lângă Balş, în Oltenia, era navetist în Bucureşti, venea de la o petrecere şi locuia undeva pe la magazinul ABC, vizavi de biserica Sf Gheorghe) a urcat din curiozitate, a venit cu lanterna, a plimbat-o şi când a ajuns pe fanta aceea am zis: „Stop!” Săracul a făcut un tunel, aşa îmbrăcat, cu hainele de sărbătoare, îndoind fier-betonul. Era un băiat foarte solid. A făcut un tunel până la mine şi la ora 2 m-au scos, adică am ieşit eu târâş.
Aţi fost transportat la spital?
Da, de acolo m-au dus la Spitalul Colţea, care era foarte aproape. M-au dus însă cu Salvarea pe un traseu foarte ocolit, fiindcă bulevardul 1848 (actualul IC Brătianu) era total blocat, deoarece era plin de ruine din toate părţile.
Am ajuns la Colţea, nu mai era loc în spital. Mi-au pansat capul, pentru că de acolo îmi curgea sânge, şi pe urmă mi-au găsit un loc. Mă rog, loc e mult spus, eram pe o targă. Era plin de oameni care mureau, se mai elibera locul, în sfârşit…
Până la urmă mi-au găsit un pat şi am vrut să dau telefon unor prieteni ca să o caute pe Ana. Aşa a aflat ea că trăiesc. Ea aflase în spital că blocul nostru s-a dărâmat şi că nu mai trăieşte nimeni.
Așadar, credea că nu mai sunteţi în viaţă…
Da, credea că am murit. Între timp m-au scos iar din pat, deoarece veneau oameni răniţi mai grav. Dimineaţa a venit şi m-a luat Ana şi cu un pardesiu de-al ei am ajuns la un spital unde am stat o lună de zile.
Întâmplător era Spitalul Elias, care fusese pentru activişti. Noi ţineam însă de Sahia, care nu avea secţie de neurologie. Pe mine m-au dus la Elias, pentru că Sahia era plin, iar acolo era gol, fiindcă era un spital pentru nomenclatură.
Acolo toată suflarea ţinea cu mine şi directorul general, generalul Gheorghiu, care apare în cartea „Iarna decanului” a lui Saul Bellow, ca personaj negativ – acolo a murit soacra lui Bellow, doamna Bagdasar – ăsta stătea cu mâinile aşa şi spunea: „Nu intră, nu este în nomenclator!”
Până la urmă m-au băgat şi acolo am stat vreo lună şi ceva, şi după aceea m-am dus în staţiunea Felix. Aveam o ruptură de nerv – se bănuia de fapt că era ruptură, dar era numai strangulare – şi au vrut să mă opereze. Mâna mi-era ca o minge de rugby până la cot.
Doctorul Paul Voiculescu – era un neurolog extraordinar – mi-a spus: „Băiete, nu te opera, deoarece chirurgii ăştia îţi strică şi ce e bun. Ai grijă, nervul creşte ca o plantă, un milimetru pe zi. Dumneata ai 33 de centimetri, deci 330 de milimetri, cam într-un an te faci bine. Dacă faci gimnastică, băi uşor radioactive, cum sunt la Felix, şi vitamine multe, scapi mai repede.”
În șapte luni am scăpat. Mai aveam şi nişte coaste intrate în plămâni, mă rog, astea s-au rezolvat aici, la Bucureşti. Şi la cap am fost lovit.
V-aţi pierdut vreun moment cunoştinţa?
Nu, am fost tot timpul conştient, dar aşa, o conştiinţă rece, foarte neplăcută. Respiram pintr-o cămaşă, pentru că altfel mi s-ar fi cimentat plămânii de la praful de moloz. Am şi acum cămaşa. Dacă va exista vreun muzeu al cutremurelor, am să o dau acolo. E o cămaşă realmente ca o tablă de tinichea, din cauza prafului de beton care s-a imprimat în ea.
Statul v-a oferit o locuinţă după aceea?
S-a făcut o Comisie de Femei, aşa se numea, care avea grijă de sinistraţii de gradul 0 şi le dădea locuinţe. Mie au vrut să-mi dea la etajul 7 undeva într-un imobil care era proprietate personală. Ştiţi că se dădeau atunci pe bani.
Am refuzat şi fiindcă nu voiam să iau casa altcuiva, şi deoarece îmi era frică să stau tot la etajul 7. Şi atunci ne-am dus la ţară, la Comana, şi a început o perioadă extraordinară din viaţa noastră. Fără serviciu, am renunţat la redacţie, la tot, şi am scris cele mai bune lucruri. Acolo a locuit şi poetul Gellu Naum. Ioana Postelnicu a mai fost acolo…
Aţi rămas cu o teamă de cutremur sau dimpotrivă, acest fenomen nu vă mai sperie deloc?
La Comana nu am avut teamă de nimic, deşi m-au prins cele două cutremure, din 1986 şi din 1990. Aici, în Bucureşti, m-am blazat, m-am obişnuit. Am ajuns la o vârstă la care nu te mai temi de moarte. Ştii că vine…
Foto credit Ana Blandiana & Romulus Rusan: www.life.ro via https://www.click.ro/vedete/romanesti/sotul-anei-blandiana-murit-cei-doi-au-trait-o-iubire-incredibila-timp-de-56-de-ani
