Am stat ceva pe gânduri până când m-am așezat la birou ca să încerc să scriu câteva impresii despre acest volum tulburător și tragic, supra-realist și în același timp de un realism atroce, care este „Cartea Reghinei” (Humanitas, 2019), de Ioana Nicolaie. Am amânat până în momentul în care, împins de la spate de deadline-ul pe care mi l-am fixat, mi-am spus că ori scriu ceva, ori renunț definitiv la această recenzie și trec mai departe.
Mi se întâmplă acest fenomen bizar: când sunt impresionat de o carte sau când îmi place foarte mult nu sunt în stare să scriu nici măcar câteva rânduri despre ea. Mă reține teama că voi abuza de ditirambi, că voi fi văzut ca un fel de „fan până la moarte” al autorului și așa mai departe. Este vechea mea temere de inadecvare sau, cum ar spune Camil Petrescu, „teama de exhibiționism”. În astfel de cazuri mă hotărăsc destul de rar să scriu ceva și de obicei o fac nehotărât, cu pași mici, nu din lipsă de convingere, ci din cauză că sentimentul de inadecvare crește odată cu fiecare frază pusă pe hârtie.
De ce mi se întâmplă asta și cu „Cartea Reghinei”? În primul rând fiindcă îmi este greu să mai spun ceva după ce, spre exemplu, Lidia Bodea a afirmat, la evenimentul de lansare a romanului de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, că „acest roman e în același timp și un splendid poem al iertării și al vinei. Veți vedea asta în fiecare dintre cele 28 de episoade, de flash-uri – amintiri care se înșiră în roman. Există într-o țesătură fie mai ascunsă, fie cu totul vizibilă, scoasă la suprafață, această tensiune particulară între iertare-vină, vină-iertare.”
Sau, mai mult, după ce Cosmin Ciotloș, la același eveniment, spunea că „Ioana Nicolaie a dat una dintre cele mai percutante cărți ale perioadei de 30 de ani care s-a scurs de la Revoluție încoace.” Și s-au mai spus, încă, multe alte lucruri care îmi întăresc ideea că vocea mea de aici nu s-ar face simțită decât ca un ecou al acelora care deja au vorbit despre „Cartea Reghinei”, cum ar fi cea a Taniei Radu, care a scris în Revista 22 o superbă cronică.
Numai că, așa cum mi se întâmplă din ce în ce mai rar, ambiția mea s-a cabrat și, împins de la spate de legăturile care s-au făcut între „Cartea Reghinei” și cărțile unor scriitori precum Liviu Rebreanu, William Faulkner sau Max Blecher, am făcut involuntar o conexiune cu un alt mare scriitor, italian de data asta – l-am numit aici pe Cesare Pavese – și cu celebrele lui romane „Satele tale”, „Diavolul pe dealuri” sau îndeosebi „Luna și focurile”.
Sigur, vocile narative din aceste cărți diferă de aceea din „Cartea Reghinei”, și e foarte bine că lucrurile stau așa. Am regăsit însă la Pavese imaginea în oglindă a aceleiași vieți aspre, duse după reguli ancestrale nescrise, dar bine împământenite, fixate în adevăruri care le dau valoare de fundament moral, de regulă inamovibile, de existență după care sunt ghidate destinele celor care li se supun.
Reducând la un numitor comun universul satelor lui Pavese și Nordul Ioanei Nicolaie, întâlnim același cod comportamental respectat de multă vreme, grevat pe legile pământului, de care depinde totul, ierarhiile din comunitate, perenitatea valorilor, prețuirea bătrânilor, supunerea femeii față de bărbat, creșterea copiilor în limitele acestor îngrădiri greu sau imposibil de dislocat, chiar și în condițiile unei răsturnări la nivel social, de ruptură între comunism și democrație, spre exemplu, de trecere a graniței dintre non-libertate și libertatea rău înțeleasă.
Legile pământului, indiferent de isteriile istoriei, rămân în principiu neschimbate. Prin toate aceste furtuni trece Reghina, un personaj așa cum nu sunt multe în literatura română. Dincolo însă de această reușită, despre care s-au spus deja lucruri a căror repetare ar putea să pară fără sens, trebuie remarcat un alt aspect, pe care însăși Ioana Nicolaie l-a mărturisit în timpul lansării: modul în care s-a „instalat” în creierul unei femei afectate de un grav AVC și apoi felul în care a „extras” de acolo vocea narativă fără de care cartea n-ar fi putut exista.
Este, în opinia mea, axul central al romanului, în jurul căruia se învârtesc, într-un carusel uimitor, fapte, alte voci, drame, întâmplări la limita suportabilului (vezi episodul de la 14 ani cu atacul ursului și moartea în condiții de nedescris a unuia dintre cai), reverii, regrete, spaime, totul încapsulat în sufletul unei femei de o extraordinară vitalitate, chiar și așa, aflată în proximitatea morții, a inevitabilului final.
Ai zice că fiecare dintre cele 28 de capitole ale romanului sunt cele 28 de litere ale alfabetului, puse însă într-o altă ordine, așa cum, spre exemplu, este concepută o tastatură. Și tot ca în cazul tastaturii, în funcție de alegerea pe care o faci, de ceea ce selectezi, sunt afișate pe ecran caractere de literă diferite sau tot felul de semne grafice. Acesta este și temperamentul textual din „Cartea Reghinei”.
Oricare dintre capitole ar putea fi o tastă la apăsarea căreia ies la suprafață fațete diferite ale vieții, planuri temporale versatile, caractere umane diverse. Mergând și mai în profunzime, căutând mai adânc și mai adânc, poți descoperi lucruri de o surprinzătoare vivacitate și de o tulburătoare, cum spuneam, asprime.
Revenind la ideea de mai sus, care punea sub lupă existența acelor legi nescrise ale pământului, trebuie spus că ele transgresează într-un final către esența vieții, deoarece în lipsa lor, a regulilor de conviețuire păstrate din generație în generație, viața însăși ar deveni incertă, nesigură. De aici provine și conflictul interior al Reghinei. Pusă de la un moment dat în situația de a alege să-și părăsească bărbatul și să se reîntoarcă acasă, la părinți, își dă seama că drumul pe care pornise nu mai are întoarcere tocmai datorită (sau din cauza) acestor legi cu care se obișnuise într-atât încât nu se mai putea dezice de ele. Și așa alege să sufere în tăcere, să îndure o viață aproape de netrăit, să caute cu îndârjire sensul sau calea spre izbăvire și spre iluzoria libertate.
Cel mai adesea greu de îndurat, aceste legi asigură echilibrul comunității. Nerespectarea lor ar duce la distorsiuni sociale care ar pune în pericol însăși identitatea acelei comunități. Or, într-o localitate unde toată lumea se știe cu toată lumea și nicio faptă nu trece neobservată (sau, cum se spune, nu rămâne nepedepsită), este greu sau chiar imposibil să te sustragi. Rușinea de a-ți părăsi bărbatul (a se citi de a-i priva pe copii de „principalul sprijin”) pare de nesuportat, mai cu seamă că o astfel de situație ar arunca oprobriul opiniei publice nu numai asupra făptuitorului, ci și asupra familiei din care se trage.
Reghina acceptă, așadar, sacrificul de sine, aspra carceră a căsniciei în interiorul căreia, cu toate avatarurile ei, își găsește refugiul perfect în creșterea celor 12 copii. Și de aici consecințele, care se învârtesc în jurul conștiinței Reghinei ca într-un carusel existențial care când pare că o s-o omoare, când pare că îi redă, fulgurant, ce e drept, dulceața „verii care a durat trei ani”.
În consecință, totul revine în matcă: respectul pentru părinți, pentru comunitate, legea pământului, hrana pe care acesta ți-o dă în schimbul muncii îndârjite, care obosește, uzează trupul și sufletul, dar fără de care nu se poate ține o gospodărie și nu pot fi crescuți copiii. În fine, sacrificiul de sine, tăcut, nevăzut, purtat ca o flamură interioară pe câmpul de bătaie care este viața de cuplu, căsnicia dură, cu neîmplinirile ei, cu rarele ei bucurii, cu furtunile iscate de un soț când bețiv, când habotnic. Trăiește dacă poți.
Trebuie să mărturisesc lucrul ăsta: de fiecare dată când aud despre o carte că „se citește ușor”, am o instinctivă mișcare mentală retractilă. E posibil ca în unele cazuri să fiu nedrept, însă ăsta sunt: nu vreau o carte care „se citește ușor”. Vreau o carte dificilă, care-mi pune probleme, care mă face să mă ridic brusc de pe canapea sau la care, după ce o arunc nervos într-un colț al biroului, mă întorc spășit ca la o iubită pe care ai jignit-o și căreia îți dorești cu tot dinadinsul să-i reintri în voie.
Asta mi s-a întâmplat și cu romanul Ioanei Nicolaie. M-a muncit, mi-a provocat stupori, mi-a dat brânciuri existențiale, m-a făcut să retrăiesc candori juvenile, dar și fervori adolescentine vecine cu revolta, mi-a aprins molcome focuri paseiste, mi-a reaprins disprețul pentru zilele de dinainte de Revoluție, dar și regretul că, iată, luați de valul aspru al vieții, am trăit istoria care ne-a fost dat să o trăim și nu pe cea pe care ne-am fi dorit-o.
Dar ce este o viață? Sau, mai bine zis, ce este și cum poate fi trăită o viață de femeie sortită să dea naștere la 12 copii și condamnată să îndure avatarurile unei existențe amare alături de un soț cu care a avut doar o clipă de fericire, în „vara care a ținut trei ani”? E un răspuns dificil de dat. Că e greu, poate presupune oricine. Ce se află sub pojghița groasă a acestui „greu”, e mai dificil de aflat. Cu o sinceritate dusă până la limite, Ioana Nicolaie dă la o parte vălul și ne arată realitatea nudă: cum se poate trăi și cum se poate muri trăind o astfel de viață.
Cum face asta? Deloc simplu. Ioana Nicolaie n-a ales calea facilă, dimpotrivă, a pornit pe cel mai complicat drum. Pot spune doar cum se văd lucrurile dinspre receptor: limbajul, care e mijlocitorul dintre vocea auctorială și acest receptor (pot fi eu sau oricine a citit cartea până la capăt), mi se pare una dintre reușitele majore ale romanului. Felul cum „sună” vocea auctorială, sau vocea narativă, dacă vreți, este incontestabil autentic. Rezultă o combinație vocea auctorială-limbaj care ne dă un alt ax al cărții. Liniile de forță din jurul lui iradiază până în măduva textului și alcătuiesc o rețea narativă – și nu spun vorbe mari – absolut remarcabilă.
Drama care se consumă în „Cartea Reghinei” aduce acut în prim-plan tema suferinței feminine. Horia-Roman Patapievici spune în „Partea nevăzută decide totul” că „tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume și din fiecare”. Ioana Nicolaie dă un sens vieții Reghinei prin „aducerea la vizibilitate” a „părții de nevăzut” din viața ei. Instalându-se, deloc comod, în conștiința ei, aduce la suprafață lucruri care altfel ar fi rămas în acea „parte de nevăzut”, în obscurul existenței care, potrivit legii pământului, trebuie ținută sub obroc.
Această „lege a pământului”, care a transformat un număr imposibil de precizat de femei în sclave ale bărbaților care le-au fost sortiți, perpetuarea ei prin acceptarea a priori a ideii că există lucruri „sfinte”, care nu trebuie puse niciodată în discuție, a funcționat și încă funcționează ca un fel de Omerta rurală, punând aceste femei în situația de a păstra lucrurile sub tăcere, de a-și trăi viața după principiul (rău înțeles în acest caz) „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. Din teamă, din resemnare, lipsite de sprijin real și forțate de o realitate dură, ele trăiesc această dramă azi, acum, aici, în timp ce unii își beau cafeaua la o terasă, își consultă mobilul sau scriu cronici. Acum, în secolul XXI, nu în secolul IV, X sau XVI.
De ce? Pentru simplul motiv, stupid în fond, că dacă așa a fost dintotdeauna, așa trebuie să fie și de-acum încolo, în vecii vecilor. În „Cartea Reghinei” Ioana Nicolaie a scos la suprafață glasul unei astfel de femei. De aceea cred că acest roman este unul al revoltei mute, al dârzeniei, al sacrificiului asumat în numele copiilor, al curajului, dar și al iertării. Acestea sunt liniile de forță despre care am pomenit și care dau substanță cărții. Iar meritul Ioanei Nicolaie este acela de a ni le fi făcut vizibile, extrăgându-le cu acribie din rețeaua aparent inextricabilă a „legilor pământului”.
