Recenzie: „Cine locuiește la subsol”, de Diana Geacăr

Judecând după faptul că am citit Cine locuiește la subsol (Editura Paralela 45, 2018) în doar două zile (media mea de pagini citite/zi este de 100, volumul însumând 254), s-ar putea crede că am trecut valvârtej prin cartea Dianei Geacăr. Nu e deloc așa, dimpotrivă, am parcurs-o „bătrânește”, atent, cu creionul în mână, interesat de toate adâncimile ascunse sub pojghița imaginară a textelor. Am flanat cu pas domol pe străzile prozastice și am trecut, mereu precaut, lacul înghețat al povestirilor cercetând precaut, aproape la fiecare pas, grosimea gheții.

Lăsând însă la o parte aspectele astea mai degrabă tehnice, n-am putut scăpa pe parcursul lecturii de o întrebare sâcâitoare, cu vagi nuanțe de reproș: de ce proză scurtă? Asta pentru că, în majoritatea dintre cele 17 texte ale cărții am văzut limpede nucleul unui roman foarte bun – și aici vine acel reproș pe care i-l aduc, uimit prietenește, autoarei.

De ce să te grăbești să optezi pentru o fărâmițare a materiei textuale, făcând-o implicit vulnerabilă prin expunerea unor slăbiciuni stilistice sau chiar a unor texte pasabile (așa cum mi s-a părut, spre exemplu, textul-oracol Dacă n-ar fi fete, în ciuda finalului tragic-moralizator), când ai fi putut foarte bine să mai aștepți „coacerea” fructului romanesc, posibil mult mai „gustos” decât poamele încă nu pe deplin ajunse la maturitate?

Partea asta a fost cam de neînțeles pentru mine, dar, mă rog, să nu speculez și să nu comit imprudența impardonabilă de a mă erija în judecătorul literar al Dianei, fiindcă și eu sunt autor și știu că atunci când vine vorba de opțiuni personale ferme discuțiile trebuie închise. Diana își cumpănește foarte bine aparițiile editoriale, iar acest lucru mă îndreptățește să cred că nici aici nu a fost vorba de grabă, ci doar de o simplă alegere între două genuri literare.

Regretul rămâne totuși, deși îmi amintesc că nici volumul de debut bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (Vinea, 2005) – care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opus Primum, nu m-a făcut să exclam „wow!”. A venit însă acest Dar noi suntem oameni obișnuiți (Cartea Românească, 2017), care mi-a scos pe gură un apodictic (de ce nu?) & sapiențial „Domnule, ce poetă extraordinară!” și m-a făcut să înțeleg că cel nerăbdător sunt eu, fiindcă există un orizont de așteptare și în proză de vreme ce cândva a fost un precedent cu privire la poezie.

Cu poezia din cele 17 proze scurte din Cine locuiește la subsol e cu totul altceva. Dincolo de proteismul mijloacelor de expresie și de autoreferențialitatea livrată în doze oarecum mai moderate decât în cărțile anterioare, avem de-a face cu o prozatoare-poetă care „vede” lumea prin filtrul unei subiectivități bine temperate – asta ca să fac o referire la ilustrul său înaintaș din Școala de la Târgoviște – chiar dacă am trăit în timpul lecturii senzația că peste tot sunt fructificate elemente care țin de biografia intimă a autoarei.

Că este așa sau nu, aproape că nici nu (mai) contează. Important este ce rămâne, anume o carte care, deși n-a respectat pseudo-principiul „uneori mai puțin poate însemna mai mult”, mi-a creat acel orizont de așteptare pomenit mai sus. Încheind zona asta ușor moralizatoare, aș spune că, respectând tiparul și jucându-mă de-a profetul, Diana ne va da în câțiva ani (dacă nu cumva mai devreme, fiindcă e posibil să existe un șantier pe zona asta) un roman foarte bun.

Nu știu dacă „se face” așa ceva într-o cronică – dar nu importă, fiindcă nu trebuie, în calitatea mea de „profesionist amator”, să respect cutumele – dar am să încerc totuși să trec în revistă câteva dintre acele povestiri din nucleul care ar fi putut, cu ligaturile adecvate, să devină un roman.

Sunt câteva personaje care trec dintr-o poveste în alta și care duc după ele, în ipostaze și la vârste diferite, traume, frustrări, nevroze înecate în alcool, amintiri ale unor întâmplări tragice (cum este aceea din Ce facem în oglindă, cu apariția eterică și atașantă a băiețelului Robert) sau, last but not least, irepresibilul sentiment al singurătății și al irelevantului.

Am remarcat, atât în povestirea deja pomenită, cât și în Where is Jack? Where is my wife? – dar și mai departe – o foarte bună tehnică de întrepătrundere a planurilor temporale. Textul devine atât de fluid la un moment dat încât aproape că nu-ți dai seama când treci de la o întâmplare la alta. E mereu un joc foarte bine stăpânit al fragmentelor, o pliere atentă a plăcilor tectonice-textuale, care nu creează acele „mici cutremure” cu potențial destabilizant. Apoi, firește, cuplul Nora-Matei, cu toate avatarurile lui & finalul anecdotic (folosit și în alte părți, ca în povestirile lui Salinger) în care porcul e omorât într-un mod (in)uman și festiv.

Una dintre cele mai bune povestiri (am numit-o centrifugală, fiindcă nu face parte din „grupul” pretabil alipirii la un roman – deși ar fi și aici de discutat) este Nu găsești șobolani pe câmp iarna. Și aici anecdoticul transgresează fantasticul (așa cum se întâmplă în Peștera lui Saramago și nu numai), ideea barterului povești contra mâncare & băutură fiind una foarte inteligent aleasă.

Dincolo de tonul un pic moralist al povestirii, cum rezultă și din pasajul ăsta: „Oamenii au tot mai puține povești de spus și de multe ori ai impresia că le-ai mai auzit. Foarte rar ne mai surprinde ceva” rămâne senzația permanentă că te afli nu într-o distopie, ci în realitatea imediată văzută cu ochiul personajului disforic și neadaptat, povestea căpătând dimensiuni tragice & deformante ca în jocul cu oglinzi care transformă corpurile în variante comice și înspăimântătoare deopotrivă.

Deși Diana ne spune că „Foarte rar ne mai surprinde ceva”, chiar ea ne livrează o ipostază surprinzătoare & entuziasmantă atunci când aduce în prim-plan o variantă la celebrul vers al lui Claudiu Komartin („și vom lăsa mașinile să plângă în locul nostru”) dând „viață” ATM-urilor sau cuptoarelor cu microunde și făcându-le să funcționeze potrivit unor coduri binare bizare, sensibile la emoții umane. În orice caz, sentimentul predominant este de tristețe universală, de sfârșit de lume, de existență postapocaliptică.

Urmează povestea femeii care comitea crime în vis din Împacă-te cu morții, cu o Vera care pare plăsmuită dintr-o coastă a Norei, precum și În cazul în care a mai rămas vreo fantomă, unde aceeași Vera este martoră a stranietăților de tot felul (dar și prietenă cu personajul practic gemelar Nora, la care se adaugă omniprezentele Adina și Roxana – toate patru formând un grup-sosie, dar în sens tragic, al celui din Sex and the City, firește cu „fisurile” numite Laura & Cristina din Autoapărare, una o posibilă „Miranda”, iar cealaltă o candidată la întruchiparea „Charlottei”), în acel tip de realitate-vis care poate genera aforisme de genul: „Două lumi, după ce iau cunoștință una de alta, nu pot viețui împreună”.

În aceeași Autoapărare eclatantă mi s-a părut scena în care cei doi țigănuși potențial agresori sunt surprinși într-o ipostază extrem de (dez)umanizantă, atunci când aceștia încep să mănânce pufuleții împrăștiați pe lângă bordură.

Adina & Roxana revin într-una dintre cele mai bune povestiri din carte, Leul nu doarme în seara asta, o stranie îmbinare de conjuncturi, planuri temporale, blur textual & confuzii contextuale alternate cu limpeziri prozastice foarte bine strunite dpdv tehnic & emoțional. În această povestire până și impreciziile par la locul lor, insolitul frizează normalitatea, iar tot ce ar trebui să fie normal capătă tușe de ireal, de vis, de amintiri imemoriale cu intarsii coșmarești.

În fine, mergând pe aceeași linie ascendentă până la final, mai remarc Cu urșii polari nu discutăm, o poveste-cheie care dezleagă punctele nodale ale cărții (de aici și ideea că aproape toate textele sunt interconectate) și care, paradoxal într-un fel, deschide ușile către fantastic și către real.

Dar pentru că și realul este adesea vis, „Sabina a făcut o crăpătură în burta lui, a scos scrisorile alea și a îngrămădit acolo foile ei, pe care și-a scris visele. Pentru că numai așa câștigi încrederea cuiva. Numai după ce-i povestești viața ta.”

Dacă și vouă o să vă câștige Diana Geacăr încrederea, în calitate de prozatoare, cu volumul Cine locuiește la subsol, rămâne de văzut. Cu mine, în orice caz, a reușit.