Dificil de prins într-o schemă hermeneutică poezia evanescentă din acest volum al Danielei Luca. „Intermezzo” (Editura Paralela 45, 2017) este a treia carte de poezie a autoarei, după „Întâlnire în alb” (Editura Sitech, Craiova, 2006) și „Insight” (Editura Brumar, Timișoara, 2007). A trecut, așadar, o decadă până la apariția volumului de față, probabil îndelung cumpănită, de vreme ce, față de aparițiile anterioare, se remarcă o schimbare evidentă a limbajului poetic.
Compusă din trei părți nu foarte distincte (doar partea a treia se desprinde cumva, însă doar în ceea ce privește forma, nu și fondul), „Intermezzo” pare a fi, la o primă vedere, o carte a solilocviului și a neclarității. Avem de-a face cu o simbolistică a impreciziei foarte sofisticată, confesiunea fiind de cele mai multe ori indirectă, vocea auctorială dând senzația că se ferește tot timpul să spună direct ce are de spus. De altfel, mărturisirile vin prin învăluire, cu ajutorul unor mecanisme fine, metaforizante, angrenaje care fac posibilă legătura între realitate și subconștient. Aproape nimic nu este la vedere. Limbajul frust se lasă îndelung așteptat, fiind înlocuit în cea mai mare parte a cărții, îndeosebi în primele două părți, de un discurs în care temele alese par că se ascund una după cealaltă, mesajul fiind mereu prezent în spatele unui ecran de ceață care-l face indistinct și falacios.
Subconștientul se refuză vederii și își generează propriile sisteme de apărare. Confesiunea este la fel, indirectă, tot oceanul de senzații de dedesubt, din crevasele sufletului, fiind doar sugerat prin mici inserturi textuale rafinate în creuzetul gândirii mereu lucide: „unul se trezește doar în propria minte, celălalt/ încă își caută prin lacuri înghețate/ chestii vii, chestii moarte/ le prinde în ultima secundă, iubim fiecare în alt om/ dincoace de orice trecut tangibil/ de emoțiile evanescente/ și memoriile astea grele, fără miros.” (your perfume and my smooth jazzy mood)
Acest „jazzy mood” din prima parte a cărții este fixat pe o aparentă narativitate de tip confesiv, în care solilocviul face posibil transferul muzicii textuale în limbaj, iar acel „concert pe care îl ascultam încontinuu”, acele „sunete în cascadă” se sufocă, prin intermediul acestui limbaj, sub „bolovănișul” toxic al recriminărilor: „suntem prea departe, această nesiguranță/ imensă și tot ce culege ea din tine va fi imposibil/ de traversat într-o zi”. (strâng partituri din noi, sunete și măști) Nostalgia după acest trecut aproape idilic devine, după acest exercițiu confesiv, un examen de conștiință care reface, cumva, măcar în unele puncte, legătura cu realul: „văd, văd cum măștile cad pe rând din vârful cioturilor și la sfârșit/ dezvăluie un peisaj aproape grotesc”. (strâng partituri din noi, sunete și măști)
De aici până la momentul în care toate recriminările își modifică substanța și devin motive de autoflagelare mentală nu mai e decât un pas. „nu aici nu e lirism aici mă dau pe mine de toți pereții/ dar camera este prea mică zidurile subțiri/ nu simt nicio durere nu simt nimic”. (dezacordaj pe muchia memoriei). Tot bavardajul receptat din „partea cealaltă”, toate acele „inutilități” sau „ronduri de înșelări” duc la un rezultat previzibil: „am obosit”, spune vocea auctorială înainte de a se ascunde din nou în spatele ecranului de ceață: „despre dragoste se vorbește numai în culise”. (dezacordaj pe muchia memoriei)
În partea a doua, intitulată „white jasmin & einaudi”, Daniela Luca modifică ușor registrul și face posibilă o mai clară receptare a temelor pe care își dorește să le atingă. Este atacată frontal, încă din primul vers al primului text, tema spațiului: „în țara asta străină în care ne întâlnim/ ferestrele se deschid de la sine”. (o impresie, o certitudine) Din acest moment putem să ne aruncăm privirea peste umărul liric al autoarei și să vedem, măcar din când în când, ca într-o carte deschisă. Finalul poemului ne relevă, în limitele aceleiași teme, spațialitatea binomului apropiere-depărtare într-o relație: „tu stai de veghe la capătul podului”. „El” este în egală măsură aproape și departe deoarece, pe de o parte, se află în raza privirii, iar pe de altă parte pojghița de real a „podului” care trebuie traversat în vederea reîntâlnirii face ca distanțele să sporească din pricina „hăului” peste care actantul trebuie să treacă.
Angoasa provocată de „hăul” imposibil de trecut transferă problematica din spațialitatea anterioară într-o altă dimensiune, temporală de data asta, nu mai puțin generatoare de spaime. „ne întrezărim/ străini sau prea familiari la capătul unui/ timp crud”. (aeroportul e mult în urmă) Din acest moment, o reașezare a elementelor realității în rama comună a cotidianului pare posibilă: „o valiză în minus e mai sigur/ aici/ la sfârșitul unui zbor de noapte/ sub mulțimea asta de ochi ce ne țintuiesc/ vorace”. (aeroportul e mult în urmă) Cu toate astea, autoarea se repliază rapid în defensivă, revenind la aceeași poetică a interiorității, a ceea ce îmi place să numesc „visceral cognitiv” (chiar dacă așa ceva e greu de imaginat). Pe panta „Intermezzoului” vocea auctorială coboară manevrându-se pe sine printre marcajele simbolurilor presărate peste tot. E un continuu flux-reflux poetic în timpul căruia „totul e invadat de valuri când prea cuminți/ când prea tumultuoase”.
Vocea capătă accente de gravitate sub masca suavității în spatele căreia se ascund tentaculele angoasei, ale spaimei, ale fricii de a rupe membrana dintre lumea „de dincoace” și acel „dincolo” unde „moartea este atât de aproape încât/ șterge ferestrele de lumină, încet, foarte încet”. (white jasmine & einaudi) Temele abordate se amestecă în fumul „impreciziilor” și al tuturor sugestiilor posibile: „este o dominație spontană a inimii asupra spațiului din jur/ o liniște din care țâșnește cea mai rebelă mișcare/ iar sunetele/ se răspândesc printre fire de nervi”. (ice like I see) „Timpul” și „visceralul cognitiv” se amestecă, iar ceea ce rezultă nu mai este doar o imagine înșelătoare, ci una cu caracteristici anamorfotice. Realitatea este deformată de „o cortină groasă de gheață”, rezultatul fiind o spațialitate difuză, dar și o altă „realitate”: „așa cum înainte de a țâșni vreun cuvânt scoți doar un sunet/ sau un strigăt ce zvâcnește/ iar din locul acela niciodată găsit ceilalți se văd/ ca niște pânze abia țesute/ și nu te poți încrede în ei așa/ la nesfârșit”.
Cei care vor depăși momentul în care se vor întreba „Și cu asta ce-a vrut să spună poetul?” și nu vor dori un răspuns imediat vor avea numai de câștigat. De ce? Fiindcă în ciuda limbajului atent camuflat de o aparentă pudoare discursivă, vor descoperi că poezia Danielei Luca este îmbibată de un erotism foarte puternic. E drept, acesta ni se arată doar prin niște „fisuri” textuale inteligent plasate, prin care se întrevăd unduirile umbroase ale unei femei ce pare acoperită cu mătasea vie, alunecoasă, a „părții celelalte”, a visului în care nu poți pătrunde, ca într-un joc video, decât după ce ai trecut de anumite nivele de dificultate. Cochilia simbolurilor poeziei Danielei Luca, odată spartă, poate scoate însă la suprafață elemente de o neașteptată frumusețe.
Chiar dacă livrescul pare prezent la tot pasul, nimic nu dă senzația unei exagerări, fiindcă materia este în așa fel ordonată, sedimentele poetice sunt în așa fel suprapuse încât, atunci când tai „felia textuală” poți vedea, în secțiune, desenul poetic cel mai reușit. Sentimentul este că observi nu livrescul sau desincronizările de tot felul, ci poezia însăși, fiindcă ce este (sau poate fi) poezia altceva decât o sumă de tablouri, un palimpsest în care imaginile care „nu se mai văd” ascund deopotrivă erori și splendoare, erotism și spaimă, abandon și luciditate.
Sigur, i se poate reproșa Danielei faptul că acel erotism de care vorbeam nu este mai la vedere, mai evident pus în scenă, mai hardcore, dacă vreți. Ei bine, când abandonasem ideea că voi mai găsi un asemenea filon erotic în carte, am găsit un pasaj care m-a făcut să-mi retrag imediat toate reproșurile pe această temă: „nici nu mai respiram când îndreptai mâinile spre corpul dintr-odată predat, nicio apărare nu mai avea sens”. (soare spart) Sigur, se va spune că nu e nimic „harcore” în pasajul ăsta, însă cei care vor să vadă vor vedea cu adevărat ce e de văzut.
Pe lângă asta, în ultima parte a volumului Daniela Luca ne livrează o poetică a resemnării și a nevoii tot mai acute de a se refugia într-un spațiu safe: „cauți un loc sigur, să te sprijini ca de un iubit bun pe care îl aduni, îl cuprinzi pe dinăuntru într-un înveliș de simțuri”. (tandrețe) Nostalgia se recompune, țesut cu țesut, într-o visceralitate fragilă, pulsatilă, ca o inimă de la începuturile vieții: „tandrețea fără contur sau nume, fără cuvânt, devine piele, devine mușchi al inimii sau al ochilor”. (tandrețe)
La final, dacă tot am ajuns până aici, vocea auctorială refuză sfârșitul „brutal”, prin „absență”, alegând pierderea în reverie, în același erotism intens de care am amintit, reasamblând momentele unei apropieri care a fost (și nu mai este) posibilă: „intensitatea întrepătrunderii și țesutul ascuns unde vibrează atingerea; lași să se întâmple, până la capăt ești acolo, prin celălalt, când el este prin tine, întreg”. (water-in-eyes)
Aceasta este, de fapt, esența poeziei Danielei Luca din „Intermezzo”. Spor la citit!
