Sara Pleșa-Popescu este absolventă de Istoria și Teoria Artei, în prezent masterandă la Literatură Comparată. Activează în domeniul artelor plastice și al criticii de artă, urmând ca în lunile ce urmează să debuteze cu un volum de poezie în limba engleză. În prezent are o pagină de Instagram pe care postează poezii/fragmente din textele proprii: https://bit.ly/3emG8XN.

În numele Tatălui

În ultima noastră zi aici,
ne vom aminti de orhideele înflorite
dintr-un vas galben,
de gratiile ferestrelor,
de adevărul rătăcit pe buzele lor
și de chipurile lor batjocoritoare.

La orizont am văzut o linie sinuoasă
am văzut viața,
și am crezut că de această dată va fi diferit.
Dar în vremuri de foamete,
aurul orbește ochii.

Niciun lucru rău nu s-a născut
odată cu facerea pâinii
din firimituri.
Inimile noastre erau moarte,
pietrificate de la o zi la alta
în tăcerea unei case goale
numită acasă.

Dar când cel dintâi va pieri,
cu toții vor spune
ce prieten bun era,
cum obișnuia să păstreze
cea mai mică bucată,
de pâine,
de dragoste reciprocă,
si viață.

Nimic nu ne face să ne simțim mai mici
decât moartea,
devenind la fel de rece precum zăpada
care a căzut la picioarele noastre
înghețate și goale.
Cine își va aminti de noi
când albul ne va acoperi în cele din urmă chipurile?

O cucuvea va cânta pentru fiecare dintre noi,
la miezul nopții,
de fiecare dată când vom uita
să ne șoptim numele,
în timp ce vom da mâna cu moartea
în numele Tatălui.

***

On our last day here, we will remember
the bloomed orchids from a yellowish pot,
the bars on the windows,
and the misplaced truth
from their lips
and their mockery faces.

At the horizon, we saw a sinuous line
we saw life,
and then we said to ourselves 
– “this time was supposed to be different”.
But in times of famine,
gold blinds the eye.

No harm was done
when makin’ the bread
from crumbs.
Our hearts were stone-dead,
petrified one day at a time,
in the silence of an empty house
called home.

But when the first one will go,
everyone will say
what a good friend he was,
how he used to keep the smallest piece,
of bread,
of returned love,
and life.

Nothing makes us feel smaller
than dying,
becoming as cold as the snow
that fell at our frozen, bare feet.
Who will remember us
when the snow will finally burry our faces?

An owl will sing for every one of us,
at midnight,
every time when we’ll forget
to murmur our names,
while shaking hands with death
in the name of the Father.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.