Dragă Marius,

Ți-am păstrat, de-a lungul timpului, o admirație constantă pentru poezia pe care o scrii, de orice factură este ea, laică sau cu tente religioase. N-am ascuns niciodată acest lucru, indiferent de părerile unora sau altora. Se poate spune orice despre tine, numai că nu ești poet nu. Pe de altă parte, nu pot să uit că mi-ai întins o mână de ajutor atunci când alții nici nu se uitau la mine. Și lucrul ăsta e adevărat și, dacă ar mai exista vechiul site hyperliteratura, aș putea să o și dovedesc.

Trecând la „lucrurile cu adevărat importante”, care se întâmplă, așa cum e în viață, să ne apropie sau să ne despartă, trebuie să-ți mărturisesc că eu, dacă n-ai știut asta, am fost toată viața un om tolerant. Să-ți dau un exemplu concret: dacă într-un autobuz aglomerat urcă unul care pute a transpirație, eu văd în el un nespălat. Nu contează pentru mine dacă e rrom, român, evreu, ungur, maghrebian sau panamez. E un nespălat și atât. Teoria asta poți să o extinzi la orice alt exemplu posibil.

Am avut întotdeauna o idee destul de vagă despre ceea ce înseamnă „poporul ales”. Pentru mine este mai degrabă o metaforă sau, nota bene, o noțiune biblică asumată de poporul lui Israel. Dacă ei și-au spus așa, e într-un fel o chestiune care-i privește. Nu trebuie blamați sau, Doamne ferește, eliminați pentru asta. Dacă lor le place să se creadă „popor ales” e strict problema lor.

Trecând de disputa asta, aș vrea să-ți aduc aminte de un lucru pe care toți cei care au un ghimpe împotriva poporului evreu îl uită adesea: Iisus Hristos a fost evreu. Dacă toată adversitatea asta s-ar răsfrânge și asupra Mântuitorului, atunci ar însemna că am avea o gravă problemă de conștiință. Din dilema asta nu se poate ieși. E, într-un fel, o aporie. Grecii, care erau mai înțelepți ca noi, lăsau aporiile așa cum erau, „în coadă de pește”, și nu căutau să le rezolve cu orice preț. Sunt lucruri care depășesc, într-un fel, înțelegerea noastră, fie că e o problemă legată de interpretarea unei parabole hristice, fie că e vorba de o problemă filozofică.

Am avut colegi sau prieteni evrei cu care m-am înțeles foarte bine. N-am simțit nicio clipă că m-ar considera în vreun fel inferior. Sper că a fost valabilă și reciproca. Am avut, de asemenea, prieteni rromi. Unii mi-au fost realmente ca niște frați. Nu trebuie să uităm nicio clipă că, așa cum se spune undeva și în Biblie cred, uscături există oriunde. Nu înseamnă că dacă un rrom miroase a transpirație într-un autobuz aglomerat, toată nația lor este nespălată. Nu înseamnă, de asemenea, că dacă un evreu se consideră „ales” și „superior”, toți evreii cred la fel. Și unii români au păreri excesive. Se consideră primii la multe lucruri, deși adesea realitatea demonstrează contrariul. Asta nu înseamnă că toți românii sunt într-un fel sau altul. Nu, nicidecum. Suntem probabil un popor obișnuit, cu bune și cu rele, așa cum este, bănuiesc, și poporul evreu.

Acum în ceea ce privește sionismul: dacă ai uitat cumva, sioniștii erau acei evrei care își doreau întemeierea unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei. În punctul ăsta sunt un pic confuz, și am să-ți explic și de ce. Au fost și evrei care nu și-au dorit acest lucru, așa cum a fost, de pildă, Mihail Sebastian. El voia să fie român, „om de la Dunăre”, fiindcă se născuse în țara asta și aici voia să trăiască. Așadar, au existat două tabere care și-au împărțit punctele de vedere cu privire la sionism: unii au fost pro, alții contra. De ce sunt confuz? Fiindcă folosești sintagma „rasismul sioniștilor”. Dacă s-ar putea vorbi despre rasismul de care tu amintești, atunci cei care nu sunt sioniști sunt mai puțin rasiști decât sioniștii radicali? Fiindcă nu înțeleg: vorbim despre poporul evreu în integralitatea lui, sau vorbim despre niște oameni care și-au dorit o țară? Evrei sunt pretutindeni și sunt bine-mersi asimilați în cultura popoarelor în mijlocul cărora au ales să trăiască, păstrându-și, evident, credințele și obiceiurile strămoșești. De ce ar deranja pe cineva asta? Eu, spre exemplu, n-am simțit niciun fel de „oprimare” sau „rasism sionist” venind din partea unor evrei, victime ale Holocaustului, cu care am realizat interviuri foarte interesante. Dimpotrivă, mi s-au părut niște persoane deschise și atașante.

Să-ți mai dau un exemplu, și cu asta închei: dacă aș fi fost congener cu Mihail Sebastian și m-aș fi ocupat cu literatura, probabil că aș fi fost cu siguranță prieten cu el, așa cum de altfel și Camil Petrescu a fost. Dacă citeai cu atenție materialele mele, ai fi observat că am încercat să-l disculp pe Camil Petrescu. De ce? Fiindcă nimeni nu poate afirma la modul absolut că a fost antisemit. A avut unele derapaje în acest sens, dar ele au venit pe un fond general. Camil era probabil un tip foarte influențabil, megaloman, oportunist și versatil. A existat însă în comportamentul lui o evidentă componentă de naivitate. Excesele lui au fost cauzate de un fapt simplu: a avut o mare încredere în oameni, însă, după ce a fost terfelit în fel și chip, a sfârșit prin a deveni misogin. Cu toții ne amintim de atacurile aberante lansate asupra lui de pletora gazetărească a vremii.

Am spus toate lucrurile astea deschis, fiindcă eu sunt un om care scrie liber. Nu mai am nevoie „să cer voie” de la cineva ca să o fac. Singurul cenzor al scrisului meu este propria conștiință. În consecință, doar pe ea sunt nevoit să o pup în fund din când în când. Și nu e un lucru întotdeauna plăcut, crede-mă. Dar nu am ce face: conștiința mea e o tipă cam a dracului și îmi cenzurează întotdeauna posibilele excese. Sper că a fost la datorie și în timpul cât ți-am scris cele de mai sus.

Îți doresc numai bine,
al tău necondiționat admirator,

Gelu Diaconu.

 

(foto credit: http://ziarullumina.ro/Intoarcerea-la-hristos-a-poetului-risipitor-28581.html)

gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

2 Comments

  1. :)) f buna asta
    ” probabil că aș fi fost cu siguranță “

Write A Comment