În prima scrisoare din corespondența Mihail Sebastian – Camil Petrescu, datată 8 aprilie 1929, tânărul discipoli i se adresa lui Camil cu apelativul „Iubite maestre”. Din cauză că Sebastian nu-și ținuse unele promisiuni, acesta îl roagă pe Camil să nu-i adreseze „una din privirile d-tale fioroase”. Cei doi se cunoscuseră (deși e mult spus) cu câțiva ani înainte, pe vremea când Sebastian era încă licean. Venit la București ca să-și procure revista „Cetatea Literară” (a cărei distribuție la Brăila „sucombase” în mod neașteptat), tânărul Iosef Hechter s-a înființat la ușa locuinței lui Camil din strada Regală nr. 2, „casa mare cu multe etaje”, cum îi spunea Leny Caler.

Reacția lui Camil a fost una stupefiantă pentru Sebastian. „Ce vrei d-ta? N-am timp acuma. Vino mai târziu. Vino altă dată” i-a spus scriitorul sastisit probabil de insistențele numeroșilor aspiranți într-ale literaturii. Episodul este povestit de însuși Sebastian în 1935, într-un articol din revista lui Scarlat Froda, „Rampa”.

Mai târziu cei doi au devenit prieteni, iar relația lor a supraviețuit în ciuda derapajelor lui Camil. Sebastian i-a purtat însă tot timpul un respect care venea întru câtva în contradicție cu sentimentele naiv-antievreiești ale lui Camil. Aceste nefericite episoade sunt consemnate în Jurnal și constituie, într-un fel, „probe” ale antisemitismului lui Camil. Observând însă lucrurile ceva mai îndeaproape, sunt motive pentru care credem că de multe ori observațiile lui Sebastian au venit și pe un firesc fond emoțional.

[image_with_animation image_url=”598″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Un prim episod este consemnat de Sebastian pe 25 iunie 1936. Camil, pe care îl întâlnise în dimineața acelei zile la Capșa și alături de care făcuse „câțiva pași pe stradă”, era indignat pe Sebastian deoarece acesta denunțase condițiile în care se judeca procesul antifasciștilor de la Craiova. Discuția a alunecat însă spre evenimentele antisemite din ultima vreme, care culminaseră cu deja intratele în cotidian bătăi.

Camil spunea că „tot ovreii poartă răspunderea” deoarece „sunt prea mulți” și „provoacă”. De asemenea, scriitorul susținea (sensul afirmației mi se pare oarecum echivoc) că evreii ar trebui „masați la un loc, în aceeași regiune”. „Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sunt prea naționaliști” a zis în continuare Camil, care și-a încheiat pledoaria punând o întrebare retorică: „Comunismul ce altceva este decât imperialismul evreilor?” Uimit, Sebastian a notat în continuare că aceste afirmații îi aparțineau lui „Camil Petrescu, una din cele mai frumoase inteligențe din România” și, nota bene, „una din cele mai delicate sensibilități din România”.

Mai târziu, pe 22 februarie 1937, după ce a petrecut câteva zile la Sinaia în compania lui Dinu Noica și a soției acestuia, Wendy, reîntors la București, Sebastian scrie în josul notei: „Ieri, la Carol, care și-a rupt de câteva zile piciorul și stă în ghips, convorbire antisemită cu Camil, mai antisemit decât oricând”. Nu sunt date amănunte, dar e sigur că Sebastian nu ar fi notat acest pasaj dacă nu ar fi fost atins în sensibilitățile lui. Deși consemnează probabil un adevăr, se observă în substratul notației unda unei emoții cu greu stăpânite.

[image_with_animation image_url=”600″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Ultima notă din an (30 decembrie 1937) este una care consemnează, succint, situația după instalarea guvernului antisemit al lui Goga. Vizibil afectat, Sebastian scrie că Victor Eftimiu, până deunăzi membru în PNȚ, a demisionat și s-a înscris la „gogiști”, mișcare care se părea că îi va aduce numirea la Direcția Generală a Teatrelor. Camil l-a sunat pe Sebastian și i-a transmis textual: „Să știi că, dacă într-adevăr îl numește la teatru, mă înscriu a doua zi în Gardă și nu-ți mai dau bună ziua!”

Răul nu-și consumase însă, pe finalul acelui an tensionat, toate energiile. Anunțul că vor fi retrase permisele de tren ale ziariștilor evrei îl deprimă pe Sebastian, mai ales că totul venea pe fondul pierderii, în timpul călătoriei la Paris, a primei versiuni a romanului „Accidentul” și a caietului cu note de jurnal din perioada aprilie – octombrie 1937. Acel anunț consfințea, practic, interzicerea profesiunii de ziarist evreilor. Pe acest fond, Camil, dintr-un inexplicabil impuls cinic, îi spune lui Sebastian: „La urma urmelor, recunoaște și d-ta că prea s-a abuzat”. Pentru Sebastian, „visul ăsta urât” era departe de a se sfârși. (Va urma)

 

 (surse: Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, București, Humanitas, 1996;
Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Editura Minerva, București, 1986;)
(foto 1 credit: https://www.cinemagia.ro/actori/mihail-sebastian-8200/)
(foto 2 credit: https://adevarul.ro/cultura/arte/misterulmortii-mihail-sebastian-evreul-iubit-o-leni-caler-1_556b267acfbe376e35c8eda0/index.html)
(foto 3 credit: https://www.realitatea.net/drama-scriitorului-nu-voi-fi-niciodata-destul-de-bogat-ca-sa-trimit-liliac-iarna-unei-femei_2138602.html)

 

gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Dragă Gelu,

    scrisoarea ta e plină de idei îndoielnice, primite de-a gata, fără discernământ și verificare. Iar cea care le subîntinde pe toate e… „toleranța”.

    „Sunt un om tolerant” îți spui tu – și cu tine mulțimi de oameni dresate de sioniști.

    „Dacă într-un autobuz aglomerat urcă unul care pute a transpirație”, spui tu… „eu văd în el un nespălat. Nu contează pentru mine dacă e rrom, român, evreu, ungur, maghrebian sau panamez. E un nespălat și atât. Teoria asta poți să o extinzi la orice alt exemplu posibil.”

    Da, o voi extinde. Așadar, pentru tine, un român care comite o fărădelege în disperare de cauză, în urma unei mari drame, e pe plan de egalitate cu un țigan care comite aceeași fărădelege pentru că asta știe el să facă, asta e firea lui. Această „toleranță” care ți-a fost indusă de mass-media te duce pe o pantă foarte alunecoasă, la capătul căreia o să confunzi cuplurile de homosexuali care înfiază copii ca să îi nenorocească pentru totdeauna cu familiile adevărate, care luptă pentru copiii lor.
    Dar tu deja ai ajuns pe panta asta alunecoasă. Iată ce spui, mai departe:

    „Am avut întotdeauna o idee destul de vagă despre ceea ce înseamnă „poporul ales”. Pentru mine este mai degrabă o metaforă sau, nota bene, o noțiune biblică asumată de poporul lui Israel. Dacă ei și-au spus așa, e într-un fel o chestiune care-i privește. Nu trebuie blamați sau, Doamne ferește, eliminați pentru asta. Dacă lor le place să se creadă „popor ales” e strict problema lor.”

    Evreii chiar au fost poporul ales. Au fost aleși de Dumnezeu să transmită mai departe Adevărata Credință. Merită respectați pentru asta. Dar, astăzi, după ce I-au întors spatele Lui Dumnezeu și au transformat „mesianismul” într-o afacere politică, tu nu te întrebi: „popor ales să ce?!…” Îți spun eu, dar ți-o pot spune și ei – popor ales să conducă neamurile nonevreilor, ale „goimilor”, care le sunt inferiore. (De fapt, sunt texte așa-zis „sacre” ale lor care zic că suntem chiar „suboameni”, iar legile de conviețuire prin care sunt gestionate relațiile dintre ei nu ni se aplică și nouă…) Ăsta nu e rasism?

    Dar ție, se pare, îți place să te lași dus de valul argumentelor lor îndoielnice, făcute să prezinte albul drept negru și negrul drept alb, și bine burdușite cu „măsura dublă”… („Voi nu puteți fi „neam ales”, „supremațist”, că suntem noi”…)

    Iată încă o gogomănie anticreștină:
    „Trecând de disputa asta, aș vrea să-ți aduc aminte de un lucru pe care toți cei care au un ghimpe împotriva poporului evreu îl uită adesea: Iisus Hristos a fost evreu.”
    Iisus nu a fost evreu, ci ESTE FIUL LUI DUMNEZEU, parte a Sfintei Treimi. Sioniștii spun, ca să își bată joc de noi – că ne închinăm unui evreu. Dar e o prostie. Domnul Iisus Hristos s-a născut dintr-o mamă creștină – Sfânta Fecioară Maria – și din Duhul Sfânt, fără unire trupească.

    Apoi te întorci la muzicuța „toleranței”, care sună atât de fals:

    „Am avut colegi sau prieteni evrei cu care m-am înțeles foarte bine. N-am simțit nicio clipă că m-ar considera în vreun fel inferior. Sper că a fost valabilă și reciproca. Am avut, de asemenea, prieteni rromi. Unii mi-au fost realmente ca niște frați. Nu trebuie să uităm nicio clipă că, așa cum se spune undeva și în Biblie cred, uscături există oriunde. Nu înseamnă că dacă un rrom miroase a transpirație într-un autobuz aglomerat, toată nația lor este nespălată. Nu înseamnă, de asemenea, că dacă un evreu se consideră „ales” și „superior”, toți evreii cred la fel. Și unii români au păreri excesive. Se consideră primii la multe lucruri, deși adesea realitatea demonstrează contrariul. Asta nu înseamnă că toți românii sunt într-un fel sau altul. Nu, nicidecum. Suntem probabil un popor obișnuit, cu bune și cu rele, așa cum este, bănuiesc, și poporul evreu.”

    Da, și eu am avut câțiva cunoscuți țigani, în copilărie. După un număr de ani l-am reîntâlnit pe unul dintre ei și mi-a furat din buzunar. Dacă te-ai scotoci bine prin memorie (poate și prin buzunare), ai găsi și tu exemple din acestea. Exemplul omului „nespălat”, cum zici tu, e trivial și nu ar fi trebuit să apară în această discuție. Sărăcia nu e un păcat sau o crimă. Dar, pe urma acestui exmplu, îți pot demonstra în continuare că ești în eroare – du-te în orice comunitate de țigani vrei tu și verifică exact câți dintre ei plătesc impozite. Atât. Țiganii nu muncesc. Ne chinuim de sute de ani să îi intergăm, iar acum, de când s-a ivit posibilitatea să îi integreze „mentorii” noștri europeni, ăștia ni-i trimit acasă cu avioanele (ca să scape cât mai repede de ei). De ce fac asta? De ce nu îi opresc la ei, să îi „integreze”? Doar și aici au ajuns în urma unei migrații…
    Cât despre cât de „cu bune și cu rele” am fi noi, românii… acum, după ce elita acestei țări a fost zdrobită în pușcării, după ce am fost conduși aproape un secol de scursuri comuniste și de trădători, după ce am luat multe din obiceiurile țiganilor… suntem mai mult cu rele decât cu bune.
    Dar acest popor a fost altceva. Pentru că a necinstit o fată înainte de căsătorie, Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu l-a pedepsit pe un legionar să meargă pe jos de la Suceava până la București ca să o ceară de soție.
    Exista în acest popor românesc un puternic sentiment al cinstei, care azi pare să se fi pierdut, din păcate.
    Iar acest sentiment nu e de azi de ieri. Să ne amintim cum îi caracteriza Herodot pe daci, care încă mai sunt reprezentați, potrivit cercetărilor haplogrupurilor sanguine, de aproximativ 40% din locuitorii acestei țări: „Cei mai viteji și mai drepți dintre traci.”

    Dar haide să privim un pic „lumina” pe care o arunci tu asupra „sionismului”:
    „Acum în ceea ce privește sionismul: dacă ai uitat cumva, sioniștii erau acei evrei care își doreau întemeierea unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei. În punctul ăsta sunt un pic confuz, și am să-ți explic și de ce. Au fost și evrei care nu și-au dorit acest lucru, așa cum a fost, de pildă, Mihail Sebastian. El voia să fie român, „om de la Dunăre”, fiindcă se născuse în țara asta și aici voia să trăiască. Așadar, au existat două tabere care și-au împărțit punctele de vedere cu privire la sionism: unii au fost pro, alții contra. De ce sunt confuz? Fiindcă folosești sintagma „rasismul sioniștilor”. Dacă s-ar putea vorbi despre rasismul de care tu amintești, atunci cei care nu sunt sioniști sunt mai puțin rasiști decât sioniștii radicali? Fiindcă nu înțeleg: vorbim despre poporul evreu în integralitatea lui, sau vorbim despre niște oameni care și-au dorit o țară? Evrei sunt pretutindeni și sunt bine-mersi asimilați în cultura popoarelor în mijlocul cărora au ales să trăiască, păstrându-și, evident, credințele și obiceiurile strămoșești. De ce ar deranja pe cineva asta? Eu, spre exemplu, n-am simțit niciun fel de „oprimare” sau „rasism sionist” venind din partea unor evrei, victime ale Holocaustului, cu care am realizat interviuri foarte interesante. Dimpotrivă, mi s-au părut niște persoane deschise și atașante.”

    Măi, Gelu, tu n-ai trăit cu ei. Te-a ferit Dumnezeu să îi vezi vânzându-și produsele contrafăcute și bătându-și joc de români la fiecare colț de stradă. Sunt și acum prezenți – în spatele marilor lanțuri de malluri și bănci – dar acum, cum majoritatea angajaților sunt români, avem și noi profit din „știința lor comercială”. Înainte nu era așa, iar ca să te lămurești, îți recomand scrierile Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, ale lui Mihail Eminescu, ale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, ale lui Jules Verne (ia vezi ce spune despre evreii din România în „Castelul din Carpați”) și ale atâtor altora care au atins această chestiune.
    Imaginea e aceasta: evreii erau mai nocivi ca țiganii, pentru că, pe lângă lipsa de moralitate, mai aveau și o viclenie cu totul ieșită din comun, iar românul, mai țăran și mai poet de felul lui, le era victimă sigură.
    Iată ce spune Jules Verne: „Din nefericire, Johnas cel cumsecade era o excepţie. Coreligionarii săi, prin cult, confraţii săi, prin profesie, — fiindcă toţi sunt crâşmari, vânzând băuturi şi articole de băcănie — practică meseria de împrumutător cu gaj, cu o asprime îngrijorătoare pentru viitorul ţăranului român. Se va vedea pământul trecând, puţin câte puţin, din proprietatea băştinaşilor în cea a străinilor. Cum avansurile nu le sunt rambursate, evreii vor deveni stăpânii frumoaselor culturi ipotecate în profitul lor şi, dacă Ţara Făgăduinţei nu mai este în Iudeea, poate că, într-o bună zi, va figura pe hărţile geografiei transilvane.”
    Dar ca să înțelegi trebuie să citești tu aceste pasaje despre evrei astăzi prohibite și să le compari cu îndoctrinarea „tolerantă” care ți se bagă continuu pe gât.
    Dar îți propun ca despre „Sionism” și „Statul Israel” să vorbim altădată, după ce te mai documentezi în cele pe care ți le-am spus deja.

    Și hai să ne dăm, spre încheiere, și două-trei exemple literare. Al tău e, firește, Mihail Sebastian (dar îl putem pune și pe Camil Petrescu aici, la pachet, dacă privim colaboraționismul lui):

    „Să-ți mai dau un exemplu, și cu asta închei: dacă aș fi fost congener cu Mihail Sebastian și m-aș fi ocupat cu literatura, probabil că aș fi fost cu siguranță prieten cu el, așa cum de altfel și Camil Petrescu a fost. Dacă citeai cu atenție materialele mele, ai fi observat că am încercat să-l disculp pe Camil Petrescu. De ce? Fiindcă nimeni nu poate afirma la modul absolut că a fost antisemit.”

    Mă interesează foarte puțin exemplul tău – un gazetar de mâna a doua care scria cronici dramatice din curvie (cum singur mărturisește). Străin de Dumnezeu și căzut pradă patimilor, ca mulți dintre conaționalii săi.
    A fost făcut „mare scriitor” recent, pentru că evreii aveau nevoie de un „purtător de cuvânt”, iar Sebastian, atât de vindicativ în însemnările sale (de văzut în ce măsură autentice), era exact ce le trebuia.
    Îți voi da eu un contraexemplu: Vasile Militaru. Un poet tradiționalist cu un renume uriaș în interbelic, cum niciun alt poet român nu a mai avut și nu cred că va mai avea vreodată. Lucra în duhul și pe urmele lui George Coșbuc și s-a spus atunci, în interbelic, că „nu există casă de român știutor de carte în care sa nu se afle o carte a lui Vasile Militaru”. Nu mai știu cine a spus asta, dar poți căuta pe internet, fără prea mari șanse să găsești.
    Vasile Militaru a fost omorât în bătaie în pușcăria de la Pitești.
    Toate cărțile și manuscrisele sale au fost arse în curtea casei sale, iar poeziile care nu i-au putut fi șterse din memoria colectivă, pentru că deveniseră cântece celebre – „A venit aseară mama”, „M-am născut într-un bordei” și alte câteva – i-au fost atribuite lui Coșbuc.
    Și cred că, în loc să scormonești prin mizeriile desfrânatului Sebastian, ți-ar prinde mult mai bine să îl citești pe acest poet român ucis de două sau poate chiar de trei ori, prin ignoranța noastră, a celor de azi – https://www.fericiticeiprigoniti.net/vasile-militaru/1428-ultimele-clipe-ale-poetului-martir-vasile-militaru .
    În privința lui Camil Petrescu, remarca pe care o discuți tu – „Comunismul ce altceva este decât imperialismul evreilor?” – e justă, dar nu acoperă întregul adevăr. „Imperialismul evreilor” nu se sprijină doar pe comunism, ci pe toate ideile „de stânga”, „tolerante”, pe care le vântură lumea de azi. Dar e firesc, pentru că toți cei care au lansat aceste idei care urmăresc distrugerea valorilor „goimilor”, de la Marx la corifeii „Școlii de la Frankfurt”, au fost evrei.

    Dar să te lumineze Dumnezeu și să-ți arate că atâta „egalizare a valorilor” și atâta „toleranță” pot să dăuneze grav sănătății sulfetului tău și pot transforma lumea într-un uriaș și mizerabil bordel.

    Ce câștigi dacă minți spunând că un țigan e egal cu un român, când știi foarte bine că din 50% din români, în două generații, poți scoate profesori universitari (adevărați) sau șahiști talentați, câtă vreme din țigani, în cincizeci de generații, nu au ieșit decât alergători după minge, hoți și țambaliști…?

    În loc să lupți pentru această „toleranță”, ai face mult mai bine să lupți ca în întreaga lume și mai ales în întreaga ta viață să triumfe Binele, Adevărul, Dreptatea Lui Dumnezeu și Iubirea Sa, într-un cuvânt – Credința în Domnul Hristos.

    Dar să-ți mai spun ceva: fără să o știi, și tu ești o victimă a acestei „toleranțe”.
    De ce crezi că apar tocmai țambaliștii, majoretele și alergătorii după minge toată ziua la televizor?
    De ce nu apar „pe sticlă” episcopii, marii duhovnici, arhitecții, inventatorii, scriitorii?
    Dispariția valorilor te privește și pe tine, iar „vedetele” agramate care îți scuipă pe fereastra mercedesurilor „să te miști mai repede, bă!” sunt rezultatul toleranței tale.
    Dar și al planului sionist de dominare a lumii.
    Și dacă tu vrei ca munca ta să aibă vreo importanță în lumea asta, atunci trebuie să restaurezi valorile ei, începând cu Cea Mai Importantă. Și iată că tot la Dumnezeu și la Credință ajungi.

Write A Comment