Rubrica „Ce făcea…” a fost primită destul de bine, astfel că m-am hotărât să o stabilesc într-una din zilele săptămânii. Așadar, de azi înainte începând, în fiecare miercuri ne vom (re)întâlni cu un autor de jurnale sau de corespondență.
Am, cred, suficiente astfel de cărți în bibliotecă încât să țin rubrica asta un timp îndelungat, mai ales că pot reveni la un autor de îndată ce se schimbă luna de referință.
Astăzi m-am oprit la volumul lui Matei Călinescu, „Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp” (Humanitas, 2016, ediție îngrijită de Raluca Dună), pe care l-am citit pasionat după ce l-am cumpărat, dacă nu mă înșel, la Târgul Gaudeamus 2016.
Matei Călinescu s-a născut la București pe 15 iunie 1934 și s-a stins pe 24 iunie 2009 în Bloomington, Indiana, Statele Unite. După ce a absolvit Universitatea din București, Secția engleză, în 1957, s-a angajat corector, apoi redactor la Gazeta literară. În 1963 a devenit asistentul lui Tudor Vianu la Catedra de literatură universală și comparată a Universității din București.
A părăsit România în 1973 pentru o carieră universitară în Statele Unite, începută la Idiana University din Bloomington ca visiting professor și bursier Fullbright. A fost șeful Catedrei de literatură comparată între 1996 și 1998 în cadrul aceleiași universități.
A primit bursa Guggenheim (1976-1977) și a fost fellow la WoodrowWilson Center (1995-1996).
Începând cu 2016, cărțile lui Matei Călinescu au apărut la Editura Humanitas într-o serie de opere care, urmând îndeaproape dorința testamentară a autorului, intenționează să redea integral, până în 2020, scrierile sale.
„8 mai 2008
Chiar adineaori mi-a telefonat I. de la Paris. Mă interesez de soarta acelui «noyer de Gabory», cu care mă identificasem simbolic acum cinci ani, după depunerea urnei cu cenușa lui M la Turnu Severin. Eram în trecere prin Paris și, fiind invitați de familia G. la proprietatea lor din Normandie, am descoperit, în curtea destul de vastă din spatele casei de vacanță, un nuc matur, gros, doborât de o mare furtună care provocase pagube în regiune și chiar și la Paris, cu un an înainte.
Culcat la pământ, rupt către jumătatea trunchiului, copacul nu murise. Din ramurile lui dăduseră frunze, multe frunze cu mirosul acela amărui, atât de atrăgător în umbra deasă a nucilor, flori care se transformaseră în nuci verzi. O placă de metal indica numele aleii spre care căzuse copacul, Gabory: l-am numit deci «le noyer de Gabory» și-am exclamat: «C`est mon double, c`est moi».
Doborât de pierderea lui M, supraviețuind acelei groaznice lovituri, m-am înfrățit cu acest nuc care nu-și pierduse, în ciudata postură orizontală în care se găsea, vitalitatea. Îmi lipeam din frunzele lui răcoroase pe frunte, pe obraji. Cât va mai trăi, mă întrebam? L-am regăsit, cu frunze mari și nuci tinere, acum două veri, când am fost la Paris. Și acum, îmi spune I., mai face nuci.
I. și-a cumpărat și ea bilete de avion pentru România, astfel încât să coincidem perfect în scurtul voiaj plănuit pentru 15 iunie – 4 iulie. Nu e o imprudență, și poate mai rău, că am făcut astfel de rezervări, care încalcă principiul one day at a time?
Din păcate, biletele de avion luate cu o zi înainte sau chiar în ziua zborului sunt mult prea scumpe. Oricum, biletele pe care le-am reținut permit schimbări de date fără penalizări. Și în plus, perioada 15 iunie – 4 iulie a fost aleasă cu aprobarea doctorului Hanna: între ultima ședință de chimioterapie propriu-zisă (11 iunie) și cea dintâi de «menținere» (7 iulie), («Menținerea» continuă până la sfârșitul vieții – poate un an, poate doi, poate chiar – în cazul unui miracol statistic – mai mulți.)
Incertitudinea sfârșitului, în limitele sugerate, dă o anumită elasticitate sentimentului timpului. Un an sporește importanța fiecărei zile (odată cu conștiința lipsei ei fundamentale de importanță); doi ani sunt aproape imposibil de gândit și, din perspectiva lor, importanța relativă a zilei scade.
Pentru prevenirea acestui proces negativ, mi-ar trebui un proiect bine articulat, alături de acest jurnal. Sau ar putea jurnalul însuși deveni acest proiect? Cât despre miracolul statistic, el se produce – spre deosebire de o însănătoșire cu adevărat miraculoasă, care e un nou început – doar retrospectiv, când punctul final a fost atins; astfel rămâne invizibil, imperceptibil, înecat în rutină și în banalitatea îmblânzită și totuși anxioasă a cotidianului.
CD-uri cu cvartete de Beethoven (Alban Berg Quartet): Op. 74 (Les Harpes) în mi bemol major și Op. 132 în la minor, a cărui parte a treia, molto adagio, se intitulează Heiliger Dankgesang eines Genesenen an die Gottheit, in der lydischen Tonart. O ascult, cu mulțumiri și sentimente de recunoștință către divinitate – către divinitatea acestei muzici –, dar nu ca un «convalescent» sau un «tămăduit», ci doar ca un simplu și totuși miraculos supraviețuitor.
Ultima dată am ascultat acest molto adagio anul trecut, la Sibiu, în casa melancolică a lui Mircea Ivănescu, la micul aparat de radio cu lector de CD pe care-l ține la capul patului – «patul meu de suferință», îi spunea el, ca și când ar fi vrut să glumească folosind deliberat un clișeu – în care-și petrece mai tot timpul de mare bolnav și, în ultima vreme, de orb.
Știam că el nu ascultase niciodată acest cvartet, despre care i se imprimase în memorie atât de fidel ce spunea Aldous Huxley în Point Counter Point. Mie mi se păruse la un moment dat că era una din bucățile lui preferate (și de fapt, într-un anumit fel, era), dar uitasem că în România comunistă era aproape imposibil să asculți muzică de cameră cu conotații religioase (radioul cenzura strict tot ce putea fi considerat mistic, și discuri de acest fel nu se găseau pe piață).
Anul trecut, când l-am ascultat în trei (era și Uca acolo), cvartetul mă impresionase doar estetic; acum sunt sensibil la mulțumirile pentru viață, care fac organic parte din molto adagio, la vibrațiile lungi-prelungi și la tempoul extraordinar de lent și de vast al modului lydian care anticipează un timp – sau mai degrabă un timp oprit, sau un netimp – paradisiac de viață eternă, țesut ca un sunet unic, transparent, greu de auzit și irecognoscibil în pânza sonoră, aspră, cenușie a vieții noastre de zi cu zi.”
Foto credit Matei Călinescu: https://www.banatulazi.ro/oamenii-trebuie-invatati-sa-citeasca-interviu-cu-scriitorul-matei-calinescu/
