Intenția mea în ceea ce privește lecturile de la debutul lui 2019 a fost să demarez „în trombă” cu cele mai recente apariții editoriale ale lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. N-a fost să fie așa (deși mint, am înfulecat între timp vreo 80 de pagini din „Pe mâna cui suntem”) fiindcă, în siajul lecturilor de la sfârșitul lui 2018, am continuat cu Dan C. Mihăilescu, sedus fiind de limbajul dulce-coroziv, funambulesc-acaparant al acestui adevărat djinn bun al cărților.
Am citit „Despre Cioran și fascinația nebuniei” (Humanitas, 2010) la scurt timp după apariție și m-am gândit că n-ar strica, de vreme ce tot am o „perioadă Dan C.”, să recitesc acest volum, care acum opt ani mi-a provocat o impresie mai puțin favorabilă, cu speranța că, mai necopt la vremea respectivă cu asemenea abordări (pseudo)critice, îmi voi corecta opiniile.
Ca și prima dată însă, am avut mai degrabă senzația că citesc o antologie de citate din Cioran, nu o carte de Dan C. Mihăilescu. Fidel principiului său, enunțat și aici, dar și în „Îndreptări de stânga” (Humanitas, 2005), care postulează explicit: „Am mai spus-o, o repet: Cioran trebuie citit și citat. Comentariul trebuie să se rezume la funcția de ligament, de articulare în puzzle”, Dan C. face un excurs generos prin „nebunia” lui Cioran – și aici am avut ceva rezerve pe care le voi explica mai jos – citând, într-adevăr, copios din diverse cărți ale acestui „funambul al dezastrului” (cum îl numea Jean-Paul Enthoven), precum și din corespondența acestuia.
Nu cred că am căderea să judec opțiunile lui Dan C. Mihăilescu cu privire la modalitățile de a-și întocmi cărțile – nu de teamă că se va spune „Cine mai e și ăsta, să-l ia în răspăr pe Dan C.?”, ci pur și simplu datorită faptului că respect opțiunile scriitorilor în ceea ce privește felul cum își concep lucrările. Dezacordul este unul de fond, fiindcă în opinia mea atunci când vrei să întocmești un astfel de eseu nu poți cita inflaționar (deși eseul, prin natura lui, necesită citare), ci ceva mai moderat, ca să nu dai impresia că-ți cocoți opinia în vârful unei piramide de extrase livrești.
Sigur că Dan C. Mihăilescu își păstrează pe tot parcursul cărții, atunci când nu citează din Cioran, aceeași voce inconfundabilă, antrenată parcă la școala lui Andrei Pleșu. Lectura e captivantă și e sigur că nu poți ieși din ea decât îmbogățit. Am avut însă un dezacord atunci când a venit vorba despre „nebunia” lui Cioran. O să fac un scurt ocol reproducând un pasaj din Pe culmile disperării (prezent la pagina 47): „Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Când aș ști că aș ajunge un nebun vesel, vioi și permanent binedispus, care nu-și pune nici o problemă și n-are nici o obsesie, dar care râde fără sens de dimineața până seara.”
Lui Cioran dorința i-a fost îndeplinită doar parțial, dacă e să judecăm după relatarea Sandei Stolojan din volumul „Ceruri nomade” (Humanitas, 1999). Iată un extras dintr-o notă scrisă pe 5 septembrie 1993, deci cu aproape doi ani înainte de moartea lui Cioran: „La clinica Broca. Cioran s-a îngrășat puțin, are poftă de mâncare. Simone și Ioana A. erau așezate lângă el și-l ajutau să mănânce o bucată de tartă cu prune și biscuiți. M-a privit, a zâmbit, m-a sărutat. (…) La plecare ne-am îmbrățișat – a rostit: «când? când?» – i-am spus «mă întorc în curând» – dar nu înțelegea. Are reflexe care te fac să crezi că înțelege: râde, se miră ca înainte – dar mă tem că sunt doar aparențe.”
Sanda Stolojan întocmește parcă o fișă clinică în care descrie, cu delicatețe, simptomele bolii lui Cioran. Nu sunt un specialist în materie, însă cred că există o distincție clară între Alzheimer și schizofrenie (de care știu că a suferit Nietzsche). Sigur că Dan C. Mihăilescu, atunci când se referă la „nebunia” lui Cioran, o face într-o primă instanță referindu-se la opera lui: „La Cioran, prin urmare, dacă nebunia revine operei, luciditatea este apanajul corespondenței.” (pag. 46) sau aici: „În fond, toată viața lui Cioran este o horă, un dans al ielelor, împrejurul Nebuniei.” (pag. 49)
Ceva mai jos, îl include pe Cioran într-o triadă a „nebuniei”, alături de Eminescu și Nietzsche: „Nietzsche, Eminescu și Cioran – trei forme ale aceleiași sfinte nebunii”, însă extrage un citat din Despre neajunsul de a te fi născut, care trimite cumva raționamentul în echivoc: „La Torino, la începutul crizei sale, Nietzsche se năpustea fără întrerupere către oglindă, se privea, se întorcea, se privea în ea din nou.”
Mutatis mutandis, se induce ideea că, pe lângă „nebunia” operei, Cioran ar fi fost, la finalul vieții, și un nebun sadea, ceea ce mi se pare fals inclusiv în cazul lui Eminescu, evocat și el într-o notă de subsol într-o postură întristătoare (citat din E. Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui): „Cum îl vedea Livia Maiorescu pe Eminescu la 21 octombrie 1883 citim într-o scrisoare a ei către Emilia Humpel: «Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile, se puse la fereastră și, făcându-și un „ochian” din degetul cel gros și din arătătorul ambelor mâini ce țiunea la ochi și răzând foarte înveselit, spuse lui papa: „Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspirație și colo marea domnișoară”, apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă și se așeză.”
Or, apropierea de Eminescu (despre care există destul de multe dubii cu privire la „nebunia” lui, indusă cel mai probabil de tratamentul cu mercur) și de Nietzsche, flatantă în orizontul operei, îl pune într-o postură oarecum nemeritată pe Cioran, care chiar nu a fost un „nebun sadea”. Comportamentul lui Cioran, spre deosebire de Eminescu și Nietzsche, este al unui suferind de o boală diferită, Alzheimer. Cioran și-a pierdut efectiv amintirile, în locul lor rămânând un vid de teamă și de stupoare. Este relevant în acest sens episodul relatat de Simone Boué, într-o scrisoare adresată lui Wolfgang Kraus, citat și de Dan C. Mihăilescu în cartea sa:
„Îl vizitez în fiecare zi și îl scot la plimbare prin părculețul din jurul spitalului. E sfâșietor să-l văd cum se duce la porțile exterioare, cum le zgâlțâie, încercând disperat să le deschidă. (…) Din când în când redevine el însuși – o izbucnire a vechii ironii devastatoare supraviețuind într-un sine devastat.”
Iată că am dat și eu în mania citatelor, dar mă opresc aici, nu înainte de a reproduce un text „instant” pe care l-am scris în timp ce citeam instructiva carte a lui Dan C. Mihăilescu:
„Dan C. divaghează mereu, în spiritul logoreic al cărturarului dedat mai degrabă la tacla decât la rigurozitatea științifică. Ai senzația, pe alocuri, că Dan C. nu trasează, citând copios, o direcție în eseul său, ci stă la o șuetă cu cititorul, bârfindu-l, în spirit balcanic, pe Cioran.
Lectura, până la un punct, e delicioasă. Spun până la un punct deoarece mania citării suspendă cumva concizia concluziei și obnubilează intențiile eseistului lăsând la vedere mai degrabă zonele cancaniere, bârfa, extractul tabloidizant. Îndeosebi citatele din corespondența cu Friedgard Thoma dau unei porțiuni a cărții un aer de indiscreție dusă până la limitele lipsei de reverențiozitate.”
Photo credit: adevarul.ro
