Ionuț Dumitru revine pe www.omiedesemne.ro cu poezii noi, lucru îmbucurător dacă e să privesc din prisma faptului că mai mulți dintre cei ale căror texte le-am publicat aici s-au simțit probabil încurajați (atunci când nu i-am încurajat chiar eu) să trimită și altele și să uite de emoțiile începutului. Sigur, faptul că un poet a publicat o dată nu-i asigură din start revenirea pe omiedesemne. Criteriile rămân aceleași, chiar dacă, să zic așa, există un precedent, o validare anterioară.
La Ionuț Dumitru nu sunt progrese semnificative față de data trecută – nici nu s-ar fi putut într-un timp atât de scurt – însă am mers din nou pe ideea că, atunci când decizia este de 50-50 să dau un procent de la mine ca să înclin balanța spre ceva pozitiv și încurajator.
Ca să fiu mai exact, m-au nedumerit unele prețiozități neologistice și tendința de a dilua uneori mesajul în universal (aș zice într-un universal eminamente ceresc), însă e destul timp pentru a limpezi nebuloasele textuale și pentru a face totul ceva mai așezat, mai terre à terre. Asta ca să nu mai spun de finaluri ratate cu versuri de genul „ai propriul tău moment de reculegere – totul morbid şi da… chiar masochist”
// my immortal 1 //
sunt ploi peste ploi dar mute
cu motive ce nici acum
nu au fost înțelese & totuşi…
ne construim un destin.
camerele noastre sunt închise acum
se aud cântând cu lamentări în ecouri
& se simt dansurile invizibile, unde
ne putem manifesta în funcție de impact.
până & paturile din orori se chinuie
să mai salveze un destin, dar
sunt forțate prin scârțâituri să se muleze
după ultimele clipe din tot acest univers.
luăm toate străzile la rând
din centrul oraşului plin de destine negre
unde nu suntem datori nimănui & aşa
camerele rămân închise până la sfârşit.
// my immortal 2 //
vremurile trăite fără un pic de importanță
se adună din ce în ce mai animalic
mirosul/teama de nematerni/bucuria au
plecat lăsând doar doruri – cicatrici ce
s-au zbătut între trecut şi un nou început
şi totodată s-au dus unde nici Dumnezeu nu ştie.
tu nu-ți dezvălui identitatea nici în oglindă
când eşti retras pentru momente intime
e ruşinos să-ți rosteşti numele dat
de o viată inexistentă în propriul tău univers.
când ți-ai pus tu ultima dată întrebarea:
//cine eşti?// este totul orb în jur
ştiu… te plictiseşte ziua prescrisă
cu contradictorii morbide.
ai propriul tău moment de reculegere – totul morbid şi da… chiar masochist.
//lamentări infantile//
acum este o dată care în viitorul apropiat nu
va mai exista
este special & impresionant dar totodată deziluzionant
pentru destinele ce ne-au fost date cândva.
răul din acest univers pe care îl tolerăm și
în ziua de astăzi
este o enigmă ce ne dezbracă de toată împuternicirea matură sau
prematură
dăm de zile negre când rămânem goi pușcă
& nu avem ce moșteni decât testamente înmânate nouă
de la matern||internați & bunic||internați
în ororile contagioase de aposiopeză din dragoste
ce-au pus semnul la ultima lor filă din carte.
prin împrejurimi se aud doar prescripții din
’80
paturi din fier/ cearșafuri cu vomă/ & medicamente/
aruncate din orori la colțurile străzilor.
tot au lăsat ceva în urmă, ceva semnificativ.
ne punem întrebări despre existența noastră
scopul & durata unei vieți de minor/adult & nu ne putem opri din
frici/îndoieli/plictis/
la tot ce ni se oferă pe tavă, cu porția ca la penitenciare.
& așa se nasc coridoare cu noi, prematuri
& maturi
îmbibați în depresie cu propria noastră muzica la cap
& așa ne punem toți capăt pentru un alt univers.
nimic special
strada din fața apartamentului
și-a pus încredere
în luminile publicului
ce ne ilustrează
o parte din viziunea despre
/boli psihice/monologuri/ depresie/diabet/
& cei 200 de lei aduși cu căruțul/
toate la un loc construiesc
o educație calculată &
scrâșnind din dinți calendaristic
pentru viață.
am crezut cu adevărat
că tot ce ni s-a făgăduit va fi construit
în norme satisfăcătoare pentru viață
ca să ne putem întemeia propria noastră
alegorie pentru totdeauna,
dar am fost vânduți
pe alte priorități irelevante.
obiectele din apartament mor pe zi ce trece
nu se mai clonează la comandă
efectiv mobilierul îmi devine monstru
ce pare să mă înghită când
mă vede plictisit & demoralizat.
//să ne continuăm somnul//
***
noi suntem inima universului noaptea
căreia i-am prescris o viață tumultoasă.
când închidem ochii la marginea patului
ne gândim la propriile noastre constelații
pentru ca nu cumva să vedem medicamente
în baia de lângă marginea patului
împotriva unei încetări în cadă.
trăim cu simplitate printre constelații,
putem fi o minune a universului,
ce va luci în vara zorilor de seară
când noi putem dansa.
//un moment special//
totul este pian pe unde străbat
am lăsat & las în urmă
doar o aposiopeză matură
izolării stradale
cu voci distanțate & sinecate țigărilor
ce mi-au oferit un act de superioritate.
dacă nu aș avea prieteni/dușmani
ar putea fi riscant să fie axiomatic
ca să trag o linie clară pentru izolare.
ceea ce-mi place să văd
este că totul se tratează cu intimitate
când trebuie să îmi urmez visul
de a fi într-un univers feeric și uitat
printre miile de stele pierdute în cosmos.
