Mi s-a reproșat, uneori prietenește, alteori ceva mai apăsat, că mă iau de unele „valori naționale” și le denigrez amintind de luările de poziție jenante pe care acestea le-au avut în perioada de dinainte de Revoluție. M-am întrebat de multe ori, fără să reușesc să ies din dilema asta, cum ar fi bine să procedăm? Să dăm credit vocii noastre interioare care ne îndeamnă să privim aspectul din ambele unghiuri (acea dualitate rău-făcătoare care a detronat mulți idoli literari după ce le-au fost date la iveală convingerile) sau să mergem pe ideea de separare a opiniilor infamante de opera literară?
Sincer, niciuna dintre variante nu mi se pare aplicabilă în absolut. De ce? Fiindcă tocmai ideea de dualitate implică acel gen de versatilitate care dinamitează fixarea într-o paradigmă. Nu poți spune definitiv despre acești oameni că au fost într-un fel sau altul. Acuarelele vieților lor (publice sau private) au o cromatică ambiguă și alunecoasă. Ceea ce la o primă privire pare fixat într-o imagine (ideală?) se decolorează când îndrepți asupra acelui ceva lumina ceva mai puternică a adevărului. Rezultă o imagine echivocă, fără contururi limpezi și fără „granițe” care să delimiteze adevărul de impostură.
E și cazul Ninei Cassian, despre care am mai vorbit în diferite ocazii. Aderența ei la ideologia comunistă este de notorietate și nu vreau neapărat să insist pe această latură a personalității ei. Sunt celebre luările ei de poziție în acest sens, dintre care mă rezum să amintesc una „culeasă” chiar din dosarul ei de securitate: „Eu sunt cu adevărat comunistă și cred într-o altă ordine, o altă lume, fără antagonisme și ură”. (pasajul de aici: http://artapolitica.ro/2014/07/12/nina-cassian-despre-cum-sa-traiesti-idealul-nobil-al-comunismului/)
Sigur că mixul naiv-serios, utopic și hilar până la un punct, care transpare din aceste declarații, este întru câtva seducător, mai ales că vorbim despre o persoană care nu și-a negat niciodată biografia, mai ales când a venit vorba despre comportamentul libertin, despre aventuri amoroase și așa mai departe. Ce mi se pare nepotrivit în tot acest exercițiu de libertate asumată (care a fost de fapt un fel de libertinism rebel) este că sunt mulți care au picat în capcana acestei seducții considerând, poate, că ideile pro-comuniste au fost doar așa, un moft al tinereții. Dar hai să vedem ce susținea Nina Cassian în numărul din 22 ianuarie 1972 al revistei Luceafărul (scriitoarea avea 47 de ani la acea dată):
„În acest sens, istoria a fost, totuși, generoasă cu mine. Am avut și eu sentimentul de totală și imaculată Inspirație, când Partidul Comunist a ajuns la cârma țării mele.”
Se întâmpla, așadar, cam la jumătate de an de la „tezele din iulie” ale lui Ceaușescu. Primăvara de la Praga și luările de poziție ale „conducătorului iubit” împotriva agresiunii sovietice erau uitate deja. Rădăcinile ideologice ale lui Ceaușescu își extrăgeau în continuare seva din învățăturile staliniste în care, bunăoară, credea, cel mai probabil din convingere, și Nina Cassian.
Iubitorilor poeziei Ninei Cassian le voi reproduce, în compensație, un text al cărui final mă pune în fața unei întrebări dilematice: oare împotriva cui protesta poeta?
Din nou îmi e frică
Din nou îmi e frică de moarte.
Până acum, puteam muri oricând,
aflându-mă mereu
la polul anestezic al iubirii.
Gândeam chiar: iată, noi doi,
dacă-am muri acum cu gurile împreunate
nimeni n-ar înțelege
cum de ne-am putut păstra
forma de ou fericit
în cădere.
Din nou îmi e frică de moarte
acum, fără tine,
mi-e frică să nu alunec,
să nu cad pe scări,
mi-e frică de trandafiri,
de insomnie, de răceală,
și mi-e îngrozitor de frică de moarte
pentru că nu e drept să mor așa,
neîmpăcată, neîmpărtășită,
să intru-n nuntă fără zestre,
urâtă, posomorâtă, gâlcevitoare,
și protestând, protestând…
Bibliografie selectivă:
Antologia rușinii după Virgil Ierunca, Humanitas, 2009, editori, Dan Taloș și Nicolae Merișanu
Nina Cassian, Spectacol în aer liber – O altă monografie a dragostei, Cărțile Tango, 2008
gelu diaconu
[email protected]
