Marius Domnica s-a născut pe 16 august 1997 în Călărași. Este student al Facultății de Limbi și Literaturi Străine din București, secția de neerlandistică.

Iată ce ne mai spune despre el: „N-am publicat în antologii, n-am participat la vreun concurs, n-am câștigat premii, n-am citit la Blecher sau Thoreau, dar i-am citit pe Blecher și Thoreau.

Mă recomandă doar pasiunea și ambiția.”

Recomand și eu aceste poeme care, cu tot discursul lor pe alocuri torențial-modernist, au acel ceva care le împinge în zona aia post-umană în care se mai găsesc totuși reziduuri de umanitate, lumini elegiace & nebunii post-romantice (în epoca post-ironiei, nota bene).

falsificatorul de răsărituri

acolo, între blocuri, am întâlnit un falsificator de răsărituri.
îmi vorbea despre cosmogonia furnicilor & mirosea a caprifoi & asfalt umed & urină.
am vorbit aproape până în zori,
decuplați de la imperativele nopții ombilicale.
stăteam ca doi preoți egipteni, care sporovăiau fraze nisipoase cu parfum de tămâie & mir & contemplau vârful piramidelor arse de soare.
la un moment dat, și-a ridicat brațul de parcă ar fi fost un act paroxistic. avea o brichetă în mână, a aprins-o & flăcăruia, tremurătoare la început, s-a umflat apoi încrezător, & pe cer s-au dispersat culorile răsăritului, ca și cum bricheta ar fi fost o pensulă & cerul hârtie umedă.
(nu l-am mai văzut de atunci pe falsificator).
am plecat amețit spre casă în dimineața aia halucinantă de vară.
o negresă dansa lângă covrigărie, înfășurată în rotunjimile ei cafenii și voluptuoase, ceea ce m-a dus cu gândul la noaptea lui antonioni (dar nu era nimic ecranat)
sau scena cu cântăreața de bolero din cabrera infante (dar nu era nimic de hârtie, cu excepția inimii mele).
inima mi s-a strâns ca un origami, vascularizată cu filigrane de aur, oxigenată de albastru,
& un teribil sentiment de discontinuitate și-a mărit debitul, tot mai mult & mai mult, perpetuându-se melodic într-o scurgere doldora de urgențe & curiozități, mixând neliniști & vitrine, frunze și stele, cartiere și pistrui,
și apoi a răsărit soarele.

litost

e absolut sigur că nu poți ghici strategia cireșilor
într-o lumină atât de elegiacă,
confecționat în mod fatal din ore & amăgiri cum ești. nu dispera:
mai sunt suprafețele încinse de imnuri & situații, sunt legănările în deltele matriciale, vârstele & mutațiile impecabile, armoniile obscene.
respiră încă o dată albastru la periferia dimensiunilor ăstora nenorocite,
ca atunci când erai copil & îți înveleai imaginația în scenele de pe carpetele persane & înregistrai miracole enorme în cavitățile umede & portocalii ale realității.

(observă lichenii patriarhali; o să-ți sudeze fotosfere în ochi mai târziu)

în ce climă particulară ți-ar putea înflori judecăți semperviriscente?
nimic nu-ți pare categoric, cu excepția iubirii & morții, desigur.
știu, acum nu mai e nicio elasticitate în intenții,
& doare oh atât de fantastic când gesturile prefabricate cad pe tine,
nebun neo-romantic în epoca post-ironiei.

templul câinelui

I.

se acumulează tăceri în anotimpuri irepetabile,
tăceri cu parfum de lămâi mucegăite.
totul e default, atât de default.
cerul azi e imobil ca wallpaperul windows xp
& casiopeea e prinsă în cârlige de rufe.

tu, proximă fantasmă,
tu, distant amor,
extaz îmbuteliat la marginea senzațiilor,
fă să tremure grădini ghetsimani
în scuarurile discontinue
de pe străzile mele adorate & ingenue.

spionați până-n oase de lujerii frecvenți,
narciși curcubeeni se contemplă în băltoacele de pe asfaltul cicatrizat.

nici plenitudine, nici urgență: e blues-ul de amiază.

sunt momentele în care mi-aș dori
cogniția bemolizată de un abajur uterin,
pururi etanșată într-o pulpă de portocală,
departe de erori & glosolalia demențială,
departe de acolada timpului bleumarin.

II.

Eram sinusoidali, eram impuri,
& mâinile noastre peninsulare confiscau mecanic
posibilitățile spațioase, tentaculare & evanescente.
Inhalam adânc, până în quarci,
Sistemele cele mai sacre,
descompuneam teodiceea sub caleidoscoape
arhaice & caniculare.
senzorii filocaliei noastre bipăiau lângă mugurii
gonflabili & halucinanți, anunțând furtuni shakespeariene,
dar ceața interioară tot nu se risipea.
mai târziu ni s-au deschis toți porii ființei:
răsfățați de cascada incendiară a irealității,
înveliți într-un fruct conceptual,
martirizați în clime calcificate,

ne strigam post-existența.

sunt nopțile bucureștene…

sunt nopțile bucureștene, membranoase & vagi:
circulă-n ele extreme absențe.
o, silfidă balcanizată, hiperlucidă,
oxigenează sub pleoape
sintaxa nocturnă violată de felinare & anvelope,
paradisul accidentat în care plutesc
deconectații noctiflori, ce poartă în orbite & clavicule spumă poliuretanică
& spun că noaptea în bucurești e inalienabilă & titanică,
obscenă, indiscretă, clară, genuină,
ca într-un anime naiv & sentimental.
nu, noaptea în bucurești
e un pahar de cola cu lămâie,
cu umbre carbogazoase, taxiuri citrice & zemoase, bulevarde hialine.
o noapte în care
alunecă originile printr-un aprilie descompus & cleios,
scânteiază antologic frunze & chiștoace pe pavaj,
strălucesc metafizic panourile mega image.
o noapte în care categoriile kantiene
nu sunt decât cubulețe pixelate, fărâmicioase & permutabile,
ca într-un minecraft imaginar.

capriccio no. 1

cine te-a îmbălsămat?
cine ți-a conceput inima dintr-o materie atât de inflamabilă?
te-am prins în lentoarea axiomatică a după-amiezii
zgâriind cu unghii homerice abțibilduri vaporoase lipite de cer,
deși muzeul palid al gesturilor fusese închis de mult:
exponatele erau falsificate.
în craniu-mi sufla un zefir neural,
mucos-acidulat & amețitor de turcoaz
când căutam claritate și siguranță
sau măcar un punct de sprijin
în violența dodecafonică de pe bd. bălcescu.
aș fi vrut să mă împing atât de tare în pereții universității,
până deveneam & eu graffiti.
dar atunci n-aș mai fi fost curentat de spasme
atât de transparentizate, cristaline & eterice simultan,
n-aș mai fi navigat în aerul cafeniu-gălbui al orelor incerte,
n-aș mai fi ghicit dumnezeirea în clipocitul umed & portocaliu al luminițelor de semnalizare,
n-aș mai fi vărsat vectorii disperării printre frunze & cartele de metrou,
n-aș mai fi elucidat plasmogeneze sentimentale,
n-aș mai fi.

capriccio no. 2

printre frunzele de sticlă & notificările de pe instagram
pâlpâie căderi de hiacint,
se stinge focul ecranat de la notre-dame,
sună recunoașterile în pulsatil alint.
mă văd: eu sunt
undele concentrice lăsate de o monedă de 10 bani
aruncată într-o fântână
sperând la un eden perpendicular,
la ciorchinii fluorescenți ai întâmplării,
la topazul ireductibil al dulcegei disperări,
la asfaltul fierbinte & moale, cangrenat sub soarele călărășean
în verile dureros de galbene.

nu știu ce arc spiralat mă azvârle ca pe o bilă de pinball prin străduțele azurii & elastice.
nu știu ce caut: o renunțare hidraulică,
sau poate o mânecă de înger în albul prunilor stropiți cu var?
dar la fel de sigur cum nu mă pot deșuruba de legile gravitației, la fel mă întorc la tine.
tu ești luciul strugurilor în cavitățile autumnale,
esteră disforică, acalmie geometrică,
tu virtualizezi respirațiile de diamant.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment