Astăzi citim două poeme de Diana Radovan, o voce care s-a întânit deja cu un context internațional. Interesul ei pare să se concentreze pe memorie, pe spațiul intim al familiei și copilăriei. Poemele au un ton apăsat, insistent, părând să aplice un fel de presopunctură pe anumite puncte nevralgice (nu puține), fără să uite faptul că ele sunt parte integrantă sau dezintegrantă dintr-o evoluție. Pare că firul acesta al evoluției scapă cu mișcări nervoase din firele discursului poetic pentru a fi din nou adus sub ascultare, la matcă.
Ce ne spune despre ea: „Diana Radovan este autoarea cărții experimentale autobiografice Our Voices (Matador, 2022), iar eseul ei On the Way a fost nominalizat la Best of the Net Awards. Poezia sa if you want to know me a câștigat locul al doilea la concursul internațional Calgary Poetry Contest, a fost publicată de Wax Poetry and Art și ulterior inclusă în colecția world’s best poems, vol. 1. Alte poezii de Diana Radovan pot fi lecturate în reviste precum Wild Roof Journal, Feed, Headline Poetry and Press, Poetry Breakfast sau Dog-Ear. Mai multe despre autoare puteți afla pe naturewriting.net sau pe instagram @dianaradovanwriter”.
Hibernare
La Revoluție, mă culcam la ora șase.
Lumea înceta, temporar, să se învârtă.
Mai puțin însă în visele, în coșmarurile mele.
Sunetul împușcăturilor mă trezea uneori noaptea,
Dar, mai ales, împușcăturile luau locul vocilor părinților ziua.
La televizor, o voce se ridica deasupra tuturor cu doar o săptămână înainte.
Vocea mea, atât de mică sub vocea părinților mei.
Vocea mamei, atât de mică sub cea a tatei.
Bunica mea, atât de mică.
Eu, un copil.
Un copil în uniformă, cu o panglică galbenă.
Un comandant de detașament, prea timid și prea speriat pentru a vorbi.
Visând că mi-au murit părinții.
Visând că din casa noastră s-a născut un covor din găurile lăsate de gloanțe.
Chiar și în visele mele, pereții casei abia stăteau în picioare.
Microfoanele din pereți erau mereu acolo, urechile presate la pământ.
La Revoluție, mă culcam la ora șase.
Iarna
Iarna, mama mă plimba pe străzi cu sania. Ea era calul meu.
Iarna, totul era alb și calm, până când nu a mai fost așa.
Iarna, bunica gătea și rumenea
Câte o masă separată pentru fiecare dintre noi: unchiul, verișorul, mătușa, eu.
Iarna, bunica murea.
Iarna, mama se întorcea cu spatele și dormea, dormea, dormea.
Iarna, sărbătoream Crăciunul singură cu tata.
Mama însă, chipurile, încă trăia.
Uneori ne adunam toți trei în jurul mesei: tata, mama, eu.
Iarna, uneori eram singură.
Iarna, uneori uitam gustul de acasă.
Iarna, foile de varză germană nu se îndoiau ca cele românești.
Iarna, foile de varză germană pur și simplu se rupeau.
În Germania, iarna, ne lamentam și tânjeam după sarmalele copilăriei atât de îndepărtate.
Iarna, îmi uitam numele.
Iarna, mă reinventam.
Iarna, mă lăsam părăsită de bărbatul pe care îl iubeam.
Iarna, mă mutam.
Iarna, găseam liniște și pace în satul care nu mi-a aparținut cu adevărat niciodată,
În dealurile dimprejur care îmi strigau, în ecou, repetat, numele,
Zi după zi, voce după voce, între un copac și-un alt copac.
Iarna, uneori mă transformam și reveneam, în mama mea, în mine.
