Azi citim patru poeme în proză semnate de Ana Vieru. Poeticitatea lor rezultă din tăieturile pe care autoarea le operează în cotidian, din dinamica nivelurilor de percepție, din trecerile înainte și înapoi prin straturile de semnificației. Zona de interes a textelor este inserarea elementului uman în cotidianul observat. În situațiile în care acesta e prezent, apare ca un element gata să răstoarne sau să mute accentele din tabloul creat și e răspunzător pentru ordinea sau dezordinea din tablou. În textele în care nu apare ca prezență fizică, se simte peste tot de parcă ar avea o mie de ochi și cu toți ar judeca taboul în care este imersat, fără să fie vizibil. Impresia generală pe care textele o lasă este aceea de haiku în proză.
Un atu al textelor, pe care o încurajez să mizeze, este interesul pentru un fel de critică socială prin limbaj, interesul pentru ce se spune versus ceea ce înseamnă de fapt ce se spune versus ce se trăiește care este potențată și potențează în același timp resursele din care se naște poezia.
Ce ne spune despre ea: „ Mă numesc Ana-Maria Vieru, am 24 de ani și sunt, în prezent, student-doctorand al Școlii Doctorale Litere (Universitatea din București). Uneori, scriu poezie. În luna septembrie a acestui an, câteva poeme în proză, scrise în engleză, mi-au fost publicate în revista E-ratio“.
7:45
În fiecare dimineață, pe străzile orașului sunt meticulos măturate mormane prăfuite de microistorie. Meticulos, așa-zicând, nu vrea să-nsemne grijuliu. Gunoiul e aruncat încolo și-ncoace cu indiferența celui ce muncește cu ziua. Important e să se facă ordine (curățenie?). Să se spună, de fapt, că se va face curățenie, ordine. În fiecare dimineață, se spune că se face ordine, că se va face curățenie în speranța bine memorată mecanic, și extraordinar de distantă, a unui univers aflat în… ar… în ordine. Astfel încât, în timp ce se așteaptă la cozi, pentru covrigi sau prima treaptă a benzii rulante, măturătorii – arhitecți ai impresiei de curățenie – își fac serviciul în folosul imaginarului colectiv: alungă pericolul imperfecțiunii, întrețin fiorul standardului european.
În colțul din dreapta-jos, un copil scoate limba.
În pauză
Dacă asfaltul ar simți privirile goale ale pietonilor care așteaptă să se facă verde, cu siguranță că ar fi epuizat (poate, chiar, scandalizat – depinde de școala de la care se revendică). Ieri, mama și fiica, pe biciclete. Își cumpăneau odihna cu grija. Deasupra, un nor care se înnegrește. Deasupra, un nor se înnegrește. Vaporii celor o mie de lucruri care trebuie făcute își spun cuvântul. Mâine avem program scurt.
Pastel
Printre sunetele roților în mișcare, al derapajelor inofensive, al copiilor țipați pe nume, toamna e încă aici. Acest secol nu a eradicat anotimpurile. Frunzele se usucă la fel, cu aceeași încăpățânare cu care sunt strivite de picioarele copiilor nervoși. Într-un caiet, chiar acum, se scrie: toamna își așterne covorul arămiu. În interioare, apăsarea unui buton produce o infinitate de imagini. Afară plouă.
Jocuri
Pe o scenă improvizată, un discurs politic redefinește decizia personală. Pentru câteva ore, definiția rezistă. Forța ei nu redefinește, însă, expresia: a se da de ceasul morții.
