Gabriel Ghimpu s-a născut în Galaţi, pe 11 mai 1962. Are apariţii episodice în: „Dunărea de Jos”, „Porto Franco”, „Pax Aura Mundi”, „Antares”,  „Boema”, „Cuib Nest Nido”, „Dominus”, „Axis Libri”, „Poem Cafe”, „Plumb”, „Oglinda Literară”.

A publicat în antologia „Cuvinte noi pe Domnească”, apărută la Editura Centrului Cultural Dunărea de jos, Galaţi, în 2011.

Este membru al cenaclului „Noduri şi Semne”, trecător pe la „Cubul Critic Oblio”.

ELUCUBRAŢII

(fragment de roman)

            Înainte de prima „întâlnire” eram un ateu convins, datorită atât educaţiei  primite, cât şi unor experienţe personale,  experienţe  marcante,  interpretate  –  în cerebralitatea  ce  mă  caracteriza  –  clar în favoarea propriilor convingeri. Posesor al unei inteligenţe cu mult peste medie şi al unei gândiri profund tehnice, timid  şi  predispus  la  reverie  încă  din  copilărie, obişnuiam  să  petrec  mare  parte  a  timpului rupt  cu  desăvârşire  de  lumea  reală  –  de  realitatea înconjurătoare. Un observator din afară ar fi putut spune despre mine, fără îndoieli, că sunt un  copil  cu  probleme…  Acum  ştiu  că  totul  se  datora eforturilor conjugate ale subconştientului, supraconştientului şi a îngerului însoţitor (nu păzitor!) spre a mă trezi, sau spre a-mi  iniţia  şi  antrena  conştientul  şi  fiinţa  grosieră  în cunoaşterea, recunoaşterea şi înfăptuirea adevărului. Acum ştiu, de asemeni, că unele episoade-întâmplări mai ciudate din viaţa mea s-au datorat – sau au rezultat – tocmai „luptei” dintre diferitele nivele constituente ale entităţii proprii. Simt că-mi cereţi să exemplific, şi am să fac întocmai, în cele ce urmează.

            Aveam patru ani şi îmi petreceam vara la ţară, la bunici. Pentru confortul meu (şi liniştea bunicii, presupun) dormeam în aceeaşi încăpere cu ei, în ceea ce numeau bucătăria de vară: o casă măricică, cu prispă, două încăperi mari (una era „sala”, cu funcţionalitate de hol, cealaltă fiind dormitorul), bucătărie şi „chiler” (un fel de magazie-atelier). Paturile erau foarte înalte şi mari, pentru mine, la vârsta aceea, o adevărată aventură să urc şi să cobor. În afară de paturi şi de sobă, mai exista în cameră o masă-dulap în care bunica îşi ţinea „comorile”. Printre „comori” se afla şi o cutie cu zahăr cubic, despre care nu aveam cunoştinţă. De fapt, interesele mele se găseau afară, în curtea mare, în grădina-vie-livadă, în „ograda” păsărilor, cele aflate în casă nu mă interesau.

            Ei, într-o bună zi, observă bunica „umblătură” la cutia cu zahăr… „Măi, să fie!” Caută, înspăimântată, urmă de şoarec’… ioc. Îl zeflemiseşte pe bunicu’,… nici pomeneală! „Pfui, ăla micu’, să ştii!” Mă strigă bunica, eu mă rup cu greu din ale mele şi o urmez cuminte în casă. Acolo, ce să vezi, pe masă: ditamai cutia cu zahăr cubic, alb, fin, pătrăţos… „Ia ‘o cubică’ de zahăr”, mă îmbie bunica. Mă uit mirat în ochii ei şi strâmb din nas… Alt răspuns nu-i mai trebuie, s-a lămurit: „nu-i copilu’… dar’atunci?!”

            Trece o zi, trec două, trei… zahărul cubic continuă să dispară… Se pune bunica temeinic la pândă şi, hopa, într-o noapte, dormind mai degrabă iepureşte, aude un foşnet… Nepotul se ridicase în capul oaselor… Bunica – ochi şi urechi! Cu mişcări sigure, fără ezitări, sau bâjbâieli, nepotul se dă jos din pat, merge la masa-dulap, o deschide şi se aşază între uşile larg deschise. Trage cutia cu zahăr în faţa sa, o deschide, alege un cub de zahăr şi îl bagă în gură. Nu-l mestecă. După un timp nedefinit, ia alt cub şi… aceeaşi poveste. În fine, după a doua bucată de zahăr, cu aceleaşi mişcări sigure, acoperă cutia, o împinge la locul ei, închide uşile mesei-dulap şi se culcă la loc. Noaptea următoare, aceeaşi poveste. Se sfătuiesc ei, bunicii, şi hotărăsc să mute cutia cu zahăr cubic, ceea ce şi fac. Vine noaptea… Cu exactitate de ceasornic, nepotul repetă totul, ca un automat, până la momentul în care, negăsind cutia la locul ei, stă o vreme – ca pe gânduri – închide masa-dulap şi iese din cameră… Cum aude şi uşa de la „sală” închizându-se, bunica se repede şi ea la fereastră… Copilul, nicăieri!

            „Scoal’ Ioane, c-o pierit copchilu’!” „Ce-i, mamă, ce strigi, că n-or da turcii?”, mormăie bunicul, nemulţumit.
„O pierit ăla micu’! În ochii mei o pierit!”, se jeleşte bunica, tot crucindu-se.
Sare bunicul din pat şi se repede în curte, bombănind. Bunica, după el… Toată noaptea au căutat fără nici un rezultat, afară de trezitul vecinilor şi speriatul păsărilor şi-al animalelor, care, mai puţin vecinii, au protestat prompt şi vehement, stârnind o hărmălaie de sfârşit de lume.
„Nu-i lucru curat!”, gemea bunica, obosită, înspăimântată, revoltată… „Nu-i lucru curat!”, şopteau vecinii, nedumeriţi, înspăimântaţi, obosiţi… „Nu-i lucru curat!”, bolborosea bunicul, nemaiştiind ce să facă…

Dacă n-ar fi fost tragic, totul ar fi fost de un comic absolut, poate uşor absurd. Se aşezase pe teica de lemn şi privea, aparent absent, încolo şi-ncoace. La un moment dat, ceva păru sa-i atragă atenţia. Ceva nu era în regulă, dimpotrivă – taman pe dos! În toată tevatura şi hărmălaia din ogradă, câinele dormea liniştit, făcut covrig în faţa cuştii. Se ridică bunicul şi dă să se apropie… Câinele se repede la el şi dă să-l muşte! Câinele lui (!), pe care l-a furat morţii din pârâu pe când era cât pumnul, pe care numai el l-a hrănit şi adăpat, Rex, să rupă lanţul şi alta nu! „Ei, dacă-i pe-aşa…”, mormăi bunicul şi se-ndreptă spre hambar, de unde se-ntoarse cu biciul în mână. Câinele prinse a schelălăi şi se retrase, pas cu pas, în faţa bunicului, fără ca biciul să fi fost folosit. În cuşcă, nepotul dormea dus, ca pe puf. Mă luă bunicul, binişor, să nu mă trezească (nu care cumva să mă sperii), şi mă duse la bunica. Ce mai tânguieli şi descântece, ce mai închinăciuni! Bineînţeles, a trebuit să fiu imediat îmbăiat şi deparazitat, că mă umplusem de pureci şi păduchi. Şi-n toate acestea, eu nu aveam habar de nimic.

            Un mare semn de întrebare a rămas, pentru bunici, cum de mă primise Rex pe domeniul lui, când – lucru ştiut – în afară de bunicul, nici musca nu pătrundea acolo, fără riscuri, ba, mai mult – mă şi păzise! În orice caz, din acea noapte am fost singurul membru al familiei, destul de numeroasă de altfel, tolerat şi acceptat de Rex, atât cât a trăit. Şi tot din acea noapte, nopţile mele şi-au schimbat parcursul. Nu mai coboram din pat, în schimb, deseori mă trezeam, dimineaţa, în celălalt capăt al patului, iar în unele nopţi bunicii mă auzeau vorbind (ca şi cum aş fi conversat cu cineva). Din fericire, nu am fost dus la doctor, iar aşa-zis-ul meu somnambulism a trecut de la sine, pe când aveam zece-unsprezece ani.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment