Dominique Iordache (pseudonim, nume real: Nina Iordache) locuiește în Craiova și este profesoară de limba și literatura română. Potrivit propriilor mărturisiri, are în pregătire trei volume de poezie și proză scurtă poematică.
A publicat în revistele: Steaua, Viața studențească, Ramuri, Vatra, Mozaic, Prăvălia culturală, Nautilus.
Astăzi trebuie să mă dau în vileag & să spun că am fost ceva mai subiectiv decât de obicei, având în vedere că este ziua de naștere a autoarei. Altminteri, aș fi amendat câteva excese romanțioase care maculează ici-colo textele și i-aș fi dat sugestia să concentreze mai mult aerul cortazarian din prima proză, cel care de altfel m-a atras cel mai mult și a înclinat definitiv balanța spre publicare.
În rest, să spun și eu ce se cuvine în astfel de ocazii: La mulți ani, spor la scris și succes cu proiectele viitoare!
În gând fac la dreapta. Apoi, chiar fac la dreapta
N-am mai văzut niciodată păsări oprindu-se în zbor. Penele de pe piept se ridică și aripile formează un scut cum stau așa, orientate împotriva vântului. Și stau pe loc. Acum muncitorul de la drumuri are o paletă roșie îndreptată spre noi, s-a format o coadă lungă de mașini, sunt cam pe la mijloc. Niște muncitori ridică nisip cu lopețile, se vede că este greu după cum își îndoiesc genunchii și după cum își sprijină coatele in șolduri.
Într-un timp eram prea insistentă, îmi doream mult să fiu în preajma ta, în același timp mi-era teamă să nu te plictisesc, atunci îți ofeream eu posibilitatea să te ascunzi de mine, înțelegi? Anticipam o viziune despre mine, una posibilă, una care putea exista doar în mintea mea. Apoi mă gândeam că toate amănuntele astea erau bolnăviciose, le înlocuiam cu altele la fel de bolnăvicioase.
Ar trebui să fiu dezinvoltă, sigură, fără să fiu circumspectă și fără să văd furnica aceasta care se plimbă pe bord. Încă un drum în tăcere. Te văd cum scoți tăcere când respiri, cum fabrici tăcere în aerul acesta al nostru, taci pentru că păsările cele negre și-au schimbat poziția aripilor și s-au dus… Vreau să-ți reproșez câte ceva, doar evaziv, mai bine nu.
Muncitorul întoarce paleta cu verde spre noi și ne punem în mișcare. Trecem peste podul cu brațe lungi, îmi ridică inima și apoi tot brațele lui mi-o pun la loc. Alunec pe strada lucioasă în jos și-mi vine să pun frână. În gând fac la dreapta. Apoi chiar fac la dreapta. Trebuie să îți spun clar! Când m-ai părăsit, mi-au putrezit toate hainele. M-am ridicat. În sinea mea am simțit că nu era nimic în interior, doar în afară, niște tobogane de oameni mari, să mă joc singură. Să alunec pe ele și să vorbesc ca și cum iarna și vara și tata și mama ar exista. Să mă arăți cu degetul până începe să mă doară, uite-o, fă-o să dispară!
Și bătrânul care sta cu părul lui lung și alb aplecat în pământ, fiindu-i frică să spună un cuvânt, a făcut o lumină albă și m-am trezit într-un câmp cu tot ce îmi trebuia. Eram chiar o fetișcană și nu se vedea nicio casă împrejur, doar o siluetă în depărtare. Pleci sau vii. M-aș urca pe o magazie cu acoperișul până la pământ, să văd mai bine, aș închide ochii dacă aș simți că m-ai săruta sau nu știu. Aș da tot ce simt înapoi la ora șapte! Aveam și mamă, aveam și tată. Tocmai pluteam, scuză-mă, sună telefonul. C-o fi și c-o păți. Pe partea aia, dar si pe partea-ailaltă. Da, doamnă! da, doamnă! da, doamnă!
Îmi vine să strig: „Țâșnește, bărbatule transpirat, aiurând în aburii ploii,
privește-mă, rupe-ți cămașa în trei bucăți și arunc-o în sus, în numele
Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh!” Ca atunci când credeam că mă rog, când
clopotul satului a spart din zidul rugăciunii până a rămas totul alb. Atunci am
crezut din nou că mă rog și am intrat. Lângă altar, umbre alungite de preoți
apretau febril cămașa lui Iisus, șoaptele mă stropeau ca o aghiasmă: „femeie,
mai treci pe la biserici”…
În biserică era cald și, la lumina lumânărilor, credincioșii își mâncau în taină noaptea. „Vino la mine, iubire!”. ”Mi-e somn!”. În aerul pe care-l respiram tremura vina, arhanghelii mângâiau sânii umflați ai deznădejdii până când întunericul gemea de patimă. În gura șarpelui se decojea un măr. Sub altar, îngerii pictau oameni. Venea lumină. Am ieșit. În cimitir m-am luptat cu fuioare albe. Mama și tata nu s-au trezit. Dormeau îmbrățișați, cu tâmplele înfipte în colțul lunii.
Nu, nu sunt bolnavă așa cum credeam! Sunt cum sunt. Să ne întoarcem la acoperiș, cu tine în zare, plecând sau venind. Zarea a înțepenit, dar e frumoasă în defecțiunea ei! Nu există nimic nici acolo, nici aici. Nici vreo vorbă care să ne lege și să ne dăm drumul pe toboganul ăla de la început.
Mergeam înainte, nu știam unde, tot ce doream devenise o mașină în care stăteam pe scaun, în stânga mea fugeau câmpii înnebuniți, am privit în față, de pe marginea drumului s-au prăvălit umbre, am ajuns pe burtă, pomii mi se tăvăleau pe spate, sub mine drumul, pietre și pulberi… priveliștea din stânga este acum o fâșie de apă, lucește și fuge. Am întins brațele brusc și am țâșnit! Toți copacii pe lângă care trec sunt jerpeliți și de sub mașină aud noroiul de pe roți cum mă izbește. Mă doare! Auzi? Mă doare! Acum am să tac. Cerul îmbătrânește. Îi atârnă carnea pe parbriz. Ștergătoarele i-o rup în fâșii.
Orașul
Din cauza aerului condiționat, aveam un gust uscat, searbăd, îmi aplecam corpul în față, aveam impresia că o fac să meargă mai repede. Mașina se cățăra pe coastele jilave ale orașului. Haina lui de stofă englezească lucea pe la coate și la mâneci, iar pe locul pe care prindeam demaraj, fire lungi de ațe albăstrui se trăgeau, încrețind asfaltul.
Orașul era obosit, când se lăsa seara avea pe chip cearcăne de bătrân. Edilii îi agățaseră în chica slinoasă beculețe. Încerca să-și vadă lucind ghiulurile de pe degetele boante, dar, în momentul în care își privea mâna, lumini roșii și verzi și albastre i se aprindeau intermitent pe tot corpul. Oamenii treceau și-i aruncau la picioare râsete scurte.
Din colțul gurii orașul scuipă ascuțit și sigur pe nasturele unei păpuși uriașe. Înjură și se scutură când mirosul de cârnați prăjiți îi ajunse în nări. Pe albul ochilor i se prelingea ceața lăptoasă a nopții și câteva picături de rom îi pătară pieptul adus în interior. Atunci își înșurubă ochii în ochii mei, cu toți oamenii din el și cu toată singurătatea. Din buzunarul sacoului strâmt ieșea o jumătate de ziar împăturit.
Am înclinat capul și am citit litere de-o șchioapă:„ Ca e evâ z e”. „Vrei un parfum?” Am pornit din nou motorul și i-am coborât pe spinare, trăgând după mine niște fire. Când treceam peste coaste mă zdruncina, eu am pus frâna și, la zebră, am lăsat tristețea să treacă. În dreptul parcului m-am gândit la tine. Nu era țipenie de om, la periferie luminile erau stinse. Am accelerat spre casă, lăsând dâre prin întuneric. În timp ce din radiou picurau zgârcit sunete, mi s-a năpustit în inimă certitudinea că n-ai să mă mai știi.
Un tren
Noaptea îmi intra în ochi. Nu mai vedeam ceața cum se înfășura. Banca era tare. M-am mișcat sub palton. Am văzut un câine tremurând. Mi s-a făcut mai cald. M-am cufundat din nou, din nou. Niște gânduri se rupeau și cădeau în mine. Nu le voiam. Simțeam pe sub bancă betonul. Aburii care ieșeau când respiram îmi încălzeau pentru o clipă buzele. Mă ustura când pielea lor se întindea. Pe urmă deveneau din nou sticloase.
S-a auzit un șuierat. Departe. Apoi un țăcănit. M-am întors cu fața în sus și am văzut un impiegat cu fanioane gesticulând pe cer. Sunetul ăla asurzitor îmi trecea prin inimă. Oasele zdrobite nu mă dureau. Mă concentram asupra scheunatului scurt, de câine lovit. Nu s-a mai auzit nimic. Un ziar a fost împins de vânt. Întunericul s-a întins pe burtă și a început să lingă asfaltul.
Ploaia
De o săptămână plouă continuu. Înăuntru mi s-au format bălți și picurii ploii fac unde circulare care mă lovesc în glezne. Pielea se încrețea. Începeam să putrezesc. Lumina din omoplatul stâng pâlpâia, mă întunecam și din mine nu mai venea nicio veste. Am luat scaunul de lângă ușă, mi-am pus cizmele de cauciuc și am intrat.
Apa lucea sacadat și bolboroci concentrici mă făceau să văd mâini contorsionate ieșite în mijloc, tocmai din visul de ieri. M-am urcat pe scaun. Picioarele îmi tremurau, cu mâinile amorțite am pipăit becul și protecția lui de tablă. Ploaia cădea pe pălăria ruginită a becului și stropii mi se pulverizau în ochi. Am strâns becul bine în montură. Lumina a izbucnit, orbindu-mă pentru o clipă.
Abia mi-am întors capul să văd bucățile de carne ude, intrate in putrefacție, aproape să se desprindă. Am coborât de pe scaun și am căutat o lespede. Am găsit o cărămidă, am pus-o în mijlocul bălții și am trecut. Sub pasul meu cărămida s-a sfărâmat, i-am simțit slăbiciunea mălăioasă sub talpă. Eram udă. Nu știam deloc de unde să mă desprind. M-am grăbit. Am deschis ușa și am ieșit cu mâinile cleioase, scurgându-se pe lângă mine. În urma mea, becul s-a stins. Prin gât, auzeam bătând nebunește.
Cutie de conservă
Când am simțit, primul gând a fost diferența dintre perete și tavan. Pentru că e alb, limpede… Diferența dintre noi este că, în timp ce eu mă tot străduiesc să mă agăț de perete, tu urci direct și te așezi pe tavan; asta, după ce ignori chinul meu de a urca. Îmi place albul acesta care îmi alunecă pe sub palme!
În colțul de sus, dinspre fereastră, autobuzele se pregătesc să plece din stație. În ele urcă toți. Eu, nu! Nu am simțit niciodată cum este să fiu cu ceilalți, doar am simțit cum este să vreau cu tine. Tu nu știi asta pentru că tu ai permis de trecere în lumea oamenilor. De aici, toată neînțelegerea, femeile care sunt altfel decât mine, sunt altfel decât mine. Și totuși, ești și aici.
Prinzi cu două degete cutia de conservă pe care am lăsat-o pe masă, o arunci la loc. N-am avut timp de altceva, nu mi-a păsat, nu-mi pasă! Mă uit în ochii tăi să văd ce spun. Ei… ei nu spun nimic, și nici gura ta, tu treci tot mai departe, atunci eu îmi întind picioarele, mi-au amorțit. Vreau să mă mai plimb o vreme prin șanțul dintre perete și tavan. Îmi place mult, mă rotunjesc. Acolo, pe tavan, tu ești ocupat, admiri becul care abia s-a stins. Eu deschid ochii, lumina dimineții mă spală, mă șterge și mă aruncă în ea.
