Walther Alexander Prager a revenit cu o nouă parte a „Scrisorilor către o prietenă schizofrenică”, „Scrisoarea I”, după ce în primul material, apărut deja pe www.omiedesemne.ro, ne-a trimis „Scrisoarea II”.

„În total sunt patru, nu cinci ca ale lui Eminescu, deşi am împrumutat de la «scrisorile» lui grafia cu cifre romane. Ordinea lor nu contează foarte mult, pentru că sunt concepute mai curând ca nişte solilocvii sau ca nişte cuvinte care se străduiesc să ajungă la cineva a cărui minte refuză orice ordine, bineînţeles, inclusiv cea temporală, străină de altminteri inconştientului” ne-a scris Walther Alexander Prager.

Scrisoarea I

            Dragă M., îmi reproşezi că nu ţi-am scris de multă vreme. Îmi recunosc vina şi îi recunosc şi gravitatea de care nu te-ai plâns. Nici nu ţi-am scris, nici nu ţi-am vorbit la telefon, dar, mai grav decât toate, nici nu am încercat să te văd. Au trecut şapte ani de când te-am văzut ultima dată. Poate îţi aduci aminte, a fost călătoria aceea cu trenul de vreo opt ore, timp în care am evitat să îţi vorbesc, deşi ne vedeam mai mereu pe parcursul ei. Ţi-am spus doar câteva cuvinte în gară, prefecându-mă că între noi pot fi adresate numai câteva cuvinte convenţionale şi simulând graba tuturor celorlalţi călători de a se urca în tren pentru a-şi ocupa locul. De fapt, nici nu aveam loc, am stat toate cele opt ore pe culoarul trenului, la distanţă mică de tine, prinzându-mă în varii conversaţii cu necunoscuţii aflaţi în preajma mea, doar pentru a te evita. Îţi mărturisesc, fără să pretind că mărturisirea asta m-ar absolvi de vină, că toate acele conversaţii şi chipuri mi-au rămas mult timp în minte, dovedindu-se un fel de complici ai nelegiuirii mele. Şi nu cred că este un cuvânt prea aspru „nelegiuire.”Am învăţat, pare-mi-se din Dostoievski, că orice criminal îşi aduce aminte cu exactitate toate detaliile crimei sale. Asta ţi-ar îndreptăţi temerile că răul pe care îl resimţi vine ca din altă lume. Iată că răul din crime şi din orice alt fel de nelegiuiri întăreşte memoria, în vreme ce uitarea este omenească şi probabil că nici nu am putea trăi fără a uita, mai ales când vine vorba despre trecerea prin acele situaţii care ne spun răspicat că viaţa după parcurgerea lor este numai o încercare disperată de a încropi un adăpost printre ruinele casei prăbuşite. Şi crede-mă, nu ruinele sunt de privit, ele reuşesc să ofere o savoare melancolică scenei, ci salteaua aia murdară pe care doarme ghemuit sinistratul, când de fapt ar trebui să stea treaz sau să nu mai stea deloc.

            Da, au trecut şapte ani de când nu te-am văzut. Şapte ani. Multă vreme, în copilărie, a fost singurul număr de ani pe care îl vedeam. Citisem în Mica Biblie ilustrată povestea despre Iosif care interpreta visul faraonului în care apăreau şapte vaci grase mâncate apoi de şase vaci slabe. Nu îmi închipuiam că vacile slabe le-au mestecat pe cele slabe. Mai curând că le-au înghiţit, cum face şarpele. Mă uimea posibilitatea ca vaca slabă şi flămândă să rămână la fel după ce înghite una grasă. Trebuie să fi fost ceva slab şi în vaca grasă, nu-i aşa? Aşa am început să deprind explicaţiile despre treceri. Iar Iosif spunea că vor fi şapte ani de belşug urmaţi de alţi şapte de foamete. Era ceva uimitor şi în lucrul ăsta. Anii de care nu ştiam decât la aniversări şi sărbători aveau o viaţă a lor, numărată, şi păşteau ca nişte vaci în visele unui faraon pe care mi-l imaginam purtând o mască de aur. Mă întrebam în care serie de ani m-aş găsi. De belşug sau de foamete? O îndoială care m-a descurajat mereu să strâng provizii pentru anii de foamete. Anii ăştia şapte în care nu te-am văzut sunt cu siguranţă de foamete. Dar dacă vor fi înghiţiţi de alţi şapte ani de foamete şi tot aşa? Iarăşi o îndoială. Şi este îndoiala care mă determină ca acum să-ţi scriu în loc să încerc să te văd.

            Acum, după un timp atât de îndelungat de tăcere, îmi pare că şi cuvintele înseamnă mult. Nu pentru că m-aş considera stăpânul care aruncă dintr-o mărinimie temperată mărunţiş cerşetorilor, ci pentru că a trecut suficientă vreme încât ele să capete greutate. O greutate de a le scrie. Dintr-un foc se scriu şi se spun cuvintele obişnuite, de fiecare zi. Şi oamenii cărora le spui sunt parte a acestei obişnuinţe. Aşa ni se întâmplă şi cu numele. Suntem atât de obişnuiţi să ni le rostim, încât ajungem să stingem sub ele toate frământările neobişnuite care ne schimbă şi care poate ne-ar îndreptăţi să ne luăm un alt nume. Cred că la fel se petrece şi cu numele de familie. La început, când nu suntem încă la şcoală, ne sună grav, încărcat de severitatea părinţilor ştiuţi, dar şi a strămoşilor neştiuţi, iar apoi, strigaţi pe numele de familie de învăţător şi de colegi, îl acceptăm fără să băgăm de seamă că am primit ca pe ceva familiar toată povara lui străină. Cu siguranţa certificatului de boală, tu ai devenit neobişnuită. Eşti declarată alienată mintal, înstrăinată cu mintea. Înstrăinată de cine? „De realitate” este un răspuns superficial. Pentru că realitatea ar numi toate lucrurile obişnuite printre care trăim, toate vorbele spuse unul altuia fără a le gândi prea mult, acceptarea unanimă a faptelor simple, că eu mănânc, tu mănânci, el sau ea mănâncă, conjugările tuturor verbelor care nu se încurcă deloc în trecerea de la eu până la ei. Dar fiecare se substrage permanent realităţii conjugate, iar dacă se întoarce la ea la fel de frecvent, este pentru că nu găseşte o altă cale mai bună de a interpreta ceea ce se petrece sau alta mai bună pentru a le găsi celorlalţi un rost. Avem şansa ca alienările noastre şi ale celorlalţi să se petreacă lent, nu cu violenţa înstrăinării tale. Atât de lent, încât ne plictiseşte să le urmărim. Singură dragostea ne face atenţi la prefacerile încete ale celor pe care îi iubim, însă trecem peste ele uşor, îmbătaţi de îndrăzneala de a rosti vorbe de iubire, totuşi comune.

            Tăcerea mea a fost pricinuită de şovăiala de a-mi asuma sarcina cuvintelor grele cuvenite ţie, celei ajunse atât de neobişnuită. O laşitate căreia îi ştiam bine consecinţele. Ştiam că îţi imaginezi că am uitat de tine, cu aceeaşi nepăsare pe care mă gândesc că o deteşti la toţi cei care nu te caută, deşi le este cunoscut că eşti bolnavă. Însă m-am gândit la tine tot acest timp. Durata gândurilor nu este probabil măsurabilă. Cel puţin în privinţa gândurilor despre tine, sunt sigur că nu au luat forma întrebării „Oare ce mai face M.?” Dacă s-ar fi întâmplat astfel, aş fi înmulţit cele două, trei secunde ale rostirii întrebării cu un număr de zile şi ar fi ieşit o sumă cu totul nesemnificativă în comparaţie cu lungimea acelor şapte ani de secetă. Însă gândurile despre tine scăpau cuvintelor. Erau despre mine care nu ştiu să-ţi vorbesc şi despre tine care nu poţi fi vorbită. Îmi expuneau întreaga laşitate, se retrăgeau în cinismul obişnuitei insensibilităţi faţă de celălalt, îmi strecurau amintiri despre tine, cele mai multe ca nişte imagini înspăimântătoare. Ţin minte, de pildă, că m-a înspăimântat chipul unei femei asemănătoare ţie. Era spaima că poţi exista aşa neobişnuită în preajma mea, chiar pe strada pe care treceam, şi era teama că eu mă mulţumesc să-ţi exist numai ca un trecător printre alţii. Poate ar fi mai potrivit să spun că te-am văzut totdeauna, nu că m-am gândit la tine, la fel cum ţie îţi este dat să vezi lucruri pe care nu le mai vede nimeni altcineva.

            Era foarte comod în trecut, când îi puteai trimite altuia o carte poştală ilustrată pe care nu aveai cum să scrii mai mult decât două cuvinte banale, iar destinatarul reuşea să citească mai înainte de toate că te-ai gândit la el chiar aflându-te departe. Ar fi trebuit, totuşi, să-ţi trimit o ilustrată vivantă. Una în care să-ţi arăt că nu pot sta nemişcat pe locul meu, că mă mişc de pe un picior pe altul, că sunt cu totul nesigur când te privesc, dejucându-mi strategia imobilităţii indiferente. Ar fi fost probabil liniştitor ca în spaţiul acela limitat al ilustratei, lângă numele tău scris cu litere mari şi amestecat cu cifrele şi denumirile exacte ale adresei, să-ţi scriu că sunt bine şi că îţi doresc binele. O inexactitate liniştitoare pentru toţi oamenii care nu se mai văd şi nu vor să bage de seamă că fiecare are adresa lui separată. Dar binele acesta transmis cu o naivitate care s-ar cere ocrotită nu mai este posibil în cazul tău şi al nostru. Îmi scriai sau spuneai că ţi-e rău. Cuvintele astea îmi sunau altfel. Nu era ca şi cum le-aş fi auzit de la cineva care se plânge de o durere temporară de cap sau de stomac. Deseori, aceste dureri îmi păreau modalităţi prin care oamenii păşeau liber şi nobil de sub obligaţiile impuse corpurilor sănătoase. Îi invidiam mult pe colegii de clasă care spuneau că le este rău. Li se cuvenea scutirea de sarcinile şcolare obositoare. Îmi deveneau şi mai obositoare când realizam că lor le închinam viaţa corpului meu sănătos. Cu tine este altfel, când spui că ţi-e rău este ca şi cum ai vesti că răul este în tine, că a ieşit din cotloanele în care îl ştiam închis în copilărie şi s-a năpustit asupra ta, mulţumit să aibă în sfârşit un corp cu care să-şi facă de cap precum copiii pe care îi speria când jucându-se, îndrăzneau să treacă prin preajma locurilor lui secrete.

            Descopeream acest rău în toate locurile întunecoase din casă, în spatele mobilelor grele, în cămară, în pivniţa casei, ba chiar şi pe sub tufele de trandafiri de la marginea locului de joacă. Dintre ele, mi-am recuperat de câteva ori mingea de cauciuc spartă. Aşadar, răul strica bucuria jocului, înghiţea timpul de joacă, devenit dintr-odată încărcat de o inutilitate matură. Îl şi auzeam. Eram convins că vorbeşte prin huruitul ţevilor de la baie, acolo unde în chiuvetă locuia o broască care clipea, credeam eu, dintr-un ochi auriu de apă. Şi gemetele de durere ale tatălui meu înainte să moară din cauza unui infarct, auzite din camera de alături, le confundasem cu aceste huruieli ale ţevilor. Mai târziu, mi-am reproşat o asemenea confuzie stupidă, dar şi mai târziu, mi-am dat dreptate. Da, răul vorbea şi prin moarte, se instala acum în plină lumină a zilei, ocupând locul gol lăsat al celor dispăruţi, aşa cum mă lămuream în nopţile frământate de coşmaruri. Cum era posibil să fi dormit liniştit după ce umblasem ziua prin locurile răului?

            Era un rău care îşi revendica o existenţă în preajma mea, în mijlocul oamenilor. Nu avea nimic de-a face cu răul din sfaturile prudente primite în copilărie: este rău să vorbeşti urât, să tuşeşti fără să pui mâna la gură, să furi şi toate celelalte de felul ăsta. Nu, dimpotrivă, sfaturile erau atât de neputincioase să cuprindă răul şi să te ferească de el, încât devenea tentant să le încalc, încercând ca astfel să ajung la răul acela mai mare. Măcar aşa ajungeam să cunosc şi binele. Binele însemna să rezist răului, să fiu în el şi să rămân viu. Nu putea fi vorba despre o victorie, ci era numai o rezistenţă îndărătnică. De tine, răul s-a apropiat mult mai tare. Te trăieşte, străduindu-se din răsputeri să îţi slăbească rezistenţa. Cât de slabe trebuie să fie orice cuvinte bune. Nu mai puţin, dacă aş destăinui altuia prietenia cu tine şi laşitatea mea de a-ţi vorbi, mi-ar recomanda să-ţi scriu fără ezitare astfel de cuvinte bune, consolatoare. Să fiu un psiholog, un profesionist al consolării. Dar nu am nicio îndoială că profesionalizarea empatiei înstrăinează oamenii definitiv, chiar când vindecă sau mai ales atunci. Trebuie să fie nesuferită opera reuşită de a consola când ştii că ai obţinut-o pe seama încrederii celuilalt că îi eşti părtaş suferinţei. Asta în vreme ce tu îţi desenezi cu răbdare în minte, poate şi pe hârtie, adevărul despre tulburările lui. Dacă nu te vede şi nu eşti foarte sigur pe tine, chiar poţi deschide pe furiş un manual care expune simptomele bolilor psihice, iar atunci, fără ca el să-şi dea seama, îl consolezi pe anonimul din manual. Oricum îi este anonim, pentru că el nu dă doi bani pe delirurile pacientului, oricât de mult i-ar compune existenţa. Adevărul este altul, categoric în afara pacientului care îşi consumă identitatea în minciună, revărsându-se tot în cuvinte goale.

            Prin urmare,  îmi este inaccesibil şi cuvântul de consolare, profesionalizat sau nu. Prietenia trebuie să folosească alte cuvinte, unele care sunt formulate cu stângăcie, şovăie, dispar până la a nu mai fi spuse. Şi prietenul speră că le adresează celui care ştie să audă dincolo de ele. Deopotrivă, speră să fie iertat pentru nepriceperea sa, în mare pricinuită de un egoism ostil prieteniei. Dar nu poate ascunde acest egoism, căci o prietenie trebuie să fie fără ascunzişuri. De aceea, îmi mărturisesc vina de a-mi fi nesocotit prietenia faţă de tine, tot în urmă cu şapte ani. Nu îmi pusesem problema alegerii cuvintelor şi acceptam să vorbesc cu tine la telefon. Cel puţin într-o seară, îmi amintesc că te-am lăsat să vorbeşti de una singură la telefon. Înşiruiai de minute în şir întâmplări înfricoşătoare, comploturi, nume de oameni care îţi vor răul. Nu aveam nimic de spus, mâna în care ţineam telefonul îmi transpirase de ruşinea de a fi învins de tumultul delirului tău. Am lăsat telefonul pe pat şi te auzeam vorbind nedesluşit în continuare, fără oprire. L-am ridicat mai târziu, când ai încetat să vorbeşti. Nu aveai nevoie de cuvintele mele. Trebuia să fiu numai martorul vorbelor venite de nu ştiu unde care îţi dictau atunci delirul, alteori chinurile. Să-ţi fiu un bun ascultător, asta trebuie să învăţ. Să te ascult în mine. Cu nădejdea că ascultarea asta îmi va naşte cuvintele cuvenite, unele mai puternice decât vocile pe care le auzi. Pe vremea minunilor din Biblie, Moise era îngrijorat că nu ştie să vorbească, dar Dumnezeu îi ignoră neputinţa. Va fi ştiut că mai înainte de toate trebuie să fii un bun ascultător. Vorbele urmau să crească din ascultare. Nădăjduiesc într-o atare minune.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment