Deși îmi displace să fac asta, mi-am dat din nou jos haina de editor și am luat-o pe cea de detectiv. De data asta am căutat-o pe Alexandra Niculescu, fiindcă în afară de proza scurtă pe care o veți citit mai jos nu mi-a trimis nimic altceva, un indiciu, un sfert de poză, o cât de mică notă biografică.

În consecință, am furat și eu câte ceva de pe site-ul Editurii Herg Benet (de aici: https://www.hergbenet.ro/autor/alexandra-niculescu), sperând că nu am confundat cumva personajele. Pe canicula asta, o astfel de gafă mi-ar mai trebui! Iată ce spune Alexandra despre ea:

Alexandra Niculescu (poza de aici)

„N-am devorat cărţi de mică. Încă am o foaie scrisă în liceu despre cum trebuie să fie cartea pe care să o scriu. Am terminat dreptul la Universitatea Bucureşti, am încercat, fără o mare atracţie, să cunosc mersul lucrurilor prin tribunale. Cum îmi imaginasem, nu mi-a plăcut ce-am găsit şi m-am îndepărtat. La mii de kilometri. Pe la sfȃrşitul lui 2006, în Barcelona, am găsit o carte pe care aici o căutasem îndelung şi nu apăruse încă. Atunci am ştiut că vreau să scriu. Dar pȃnă la fapte e cale lungă. Un timp am scris un fel de articole pentru ziarul ‘La Vanguardia’ despre evenimentele din Romȃnia, dar modul ăsta de scris nu lasă loc pentru fantezie. În 2012 am publicat cartea: ’Săptămȃna merelor coapte’. Proză scurtă, ‘less is more’ se spune, nu? Nu e întotdeauna adevărat… dar în povestirile mele e. A se continua…”

Nota bene: Alexandra a mai publicat volumul „No, thank you”, apărut în 2014 la Editura Herg Benet.

„Venezuela”, proza scurtă pe care mi-a trimis-o, are o combinație seducătoare de ingenuitate și autenticism. Mă grăbesc să o public, nu înainte de a-i transmite Alexandrei următorul mesaj: „Mi-a plăcut, mai aștept și altele!”

Venezuela

Ieşeam din clădire mestecând gumă cu gura deschisă. Totdeauna apărea câte o vecină şi mă privea aşteptând să fie salutată. Aş fi vrut să-mi vadă limba roşie de la colorant când spuneam bună ziua şi să ştie că nu era de-aici, guma, era din străinătate, şi deci avea cu totul alt gust decât astea ale noastre, dulce-acrişor, dar mai bun. În schimb, mi se răspundea cu nu e frumos să plescăi.

Pe stradă prindeam priviri fixate pe capsele de pe blugii mei. Aveau un model care-mi plăcea: un romb lunguieţ care se intersecta cu altul, ambele pe un singur crac. Aveau o culoare albastru-gri şi jos se închideau cu un fermoar, pe care vara îl lăsam deschis. Nimeni nu mai avea aşa ceva atunci în tot Bucureştiul. Pentru că erau din străinătate blugii mei.

Seara, când ajungea mama acasă, ne desfăcea câte o ciocolată lungă. Abia aşteptam să se termine ca să iau poleiala şi să mă joc cu ea. Cu partea neascuţită a unui cuţit sau cu o linguriţă îndreptam poleiala până când devenea netedă şi lucioasă, se ridica la capete şi scotea un sunet fragil când o fluturam în aer. Dar dura mult până ajungeam la momentul ăsta.

Nu ştiu de ce, dar toate ciocolatele pe care le primeam erau cu alune şi mie mi se păreau alunele nişte bolovani care nu-şi aveau locul acolo şi o puneam pe mama să le scoată. Mă deranja că asta strica forma ciocolatei, dar era bine că scăpam de bucăţile alea albicioase pe care nu suportam să pun limba.

Eram în casă, în semiîntuneric şi niciun vecin, niciun om de pe stradă, niciun coleg de clasă, deci nimeni nu ştia că mănânc ciocolată din străinătate.

Într-o zi tata ne-a zis: pregătiţi-vă, că o să plecăm de-aici. Eu şi frate-miu am întrebat: unde şi când? El ne-a zis: în Venezuela. A fost prima dată când am auzit numele ăla. Mi-a sunat bine, dar ştiam că fiecare ţară are limba ei şi atunci eu cu frate-miu am început să vorbim noaptea, uitându-ne afară, în bezna care acoperea parcările, sprijinindu-ne cu coatele de pervaz. Trebuia să comunicăm în şoaptă pentru că pereţii erau foarte subţiri şi s-ar fi auzit.

Şi dacă o să uităm româna?
Ei, cum aşa? Noi între noi în ce-o să vorbim?
Şi dacă o să-ncepem să simţim altfel, să fim altfel, să nu ne mai recunoaştem?
Din când în când o să ne întoarcem şi-o să ne amintim.
Şi de ce plecăm?
Pentru că e mai bine în străinătate, ei zic c-aici nimic nu merge şi lumea pleacă.
Atunci poate ar trebui să-ncepem să ne luăm la revedere de la locurile astea şi tot ce ştim aici.
Păi încă nu ne-a zis când plecăm.
Nu, dar poate să fie o chestie rapidă şi pe urmă să nu ne pară rău, să nu ne-apuce plânsul pe-acolo.

Chiar şi aşa, cineva ne-a bătut în perete.

Cred că frate-miu a uitat imediat ce-am sporovăit atunci, dar eu am început chiar de-a doua zi. Nu ştiam multe locuri. Am fost într-un parc fără leagăne, prin care treceam în drum spre şcoală. M-am plimbat singură prin el, nu puteam să mă aşez nicăieri pentru că mi-aş fi murdărit blugii.

Am făcut cu mâna în toate direcţiile şi am spus: noi, adică eu şi familia, o să plecăm în Venezuela, eh, nu ştiu exact când, dar curând, aşa că n-o să mai dau pe-aici, cu siguranţă o să fim altfel când o să vin în vizită. Nu eşti chiar un parc frumos, de-asta poate eşti şi aşa de gol, dar m-am obişnuit cu tine şi am vrut să nu te superi c-am plecat fără să-mi iau rămas-bun.

Pe o stradă am dat peste florile albe şi roz al căror nume nu-l ştiam, din petalele cărora îmi făceam unghii: le rupeam, dădeam cu scuipat şi le lipeam pe unghiile mele. Erau lungi şi ascuţite. Un timp stăteau, pe urmă, când se usca scuipatul, se dezlipeau şi trebuia s-o ia de la capăt.

Aici a fost mai ciudat pentru că mi-era ruşine dacă treceau oameni, ştiam că n-ai voie să vorbeşti singur pe stradă. Dar oricum eu îmi luam la revedere. Mi-am trecut mâinile peste ele, atâtea unghii care nu vor fi ale mele, mi-am lăsat capul în jos spre ele, le-am mirosit, deşi n-aveau niciun parfum şi, după ce m-am uitat pe furiş în stânga şi-n dreapta, le-am zis: noi plecăm în Venezuela, nu ştiu dacă o să mai fiţi aici când o să vin în vizită, făceaţi unghii frumoase, mai ales alea roz, acum plec, să nu zică lumea cine ştie ce despre mine.

Stăteam în mijlocul trotuarului şi mă gândeam de la ce să mai îmi iau la revedere. Era şcoala, dar nu-mi plăcea, ah, era chioşcul cu pateuri, ăla da, dar nu eram sigură că sunt şi doamnele care servesc şi iau banii, ele nu erau simpatice, nu zâmbeau niciodată şi de două ori mi-au dat pateul ars. Eu arătam cu degetul pe care-l vreau şi degeaba, se făceau că nu pricep şi-mi înveleau arsura aia.

Deci de la ele nu, era doar geamul deschis prin care se scoateau pateurile, dar era mereu coadă şi, dacă începeam să vorbesc, oamenii m-ar fi auzit. Aş fi putut să stau la coadă să-mi iau un ultim pateu, deşi nu ştiam când plecăm, deci ar mai fi putut fi câteva, dar am ales să-i fac cu mâna mai de la depărtare.

M-am ascuns după un copac şi i-am spus chioşcului în şoaptă: noi plecăm în Venezuela şi nu ştiu când o să mai iau un pateu de-aici, dar îmi plăcea să stau să aştept, să avanseze încet coada, om după om, şi să ajung şi eu în faţă.

Ce-ar mai fi fost? Mă întrebam pentru că nu voiam să ajung să regret că uitasem ceva. Mai era un loc: era fosta casă a unei fete de la şcoală. Ea se mutase între timp în alt oraş şi nu mai vorbeam. Dar mă dusese acolo de multe ori, era întunecată, avea multe covoare şi tablouri şi poze.

Într-una era un băiat de vârsta noastră şi eu îi zisesem că m-am îndrăgostit de el. Îmi spusese că e un unchi îndepărtat, care locuia în străinătate. Atunci nu întrebasem mai mult, dar acum mă gândeam că poate şi el era în Venezuela. Am mers pe urmele unui tramvai, reţinusem că după o clădire înaltă de tot, o iau la stânga. Mă grăbeam pentru că nu voiam să se întunece şi să mă rătăcesc.

Aveam un ceas mic, ca de jucărie, şi-l priveam întruna. Până la urmă era direcţia bună, au început casele la curte şi am găsit-o şi pe a ei. Nu ştiam dacă să intru sau să-i vorbesc de-afară. Singură, într-o casă străină, nu prea-mi plăcea, m-am plimbat un timp prin fata porţii şi am intrat în curte, mi s-a părut suficient. Nu aveau flori, doar iarbă uscată şi frunze îngălbenite.

I-am făcut cu mâna: noi plecăm în Venezuela în curând şi nu ştiu dacă o să mai vin să te vizitez, voiam doar să zic că, deşi mă cam sperii, îmi place aici în grădină, chiar şi înăuntru – mai ales poza aia -, dacă mai e cineva cu mine şi se deschid ferestrele şi se aprinde lumina şi nu se aud scârţâituri şi hârâituri şi foşnituri.

Am ajuns acasă tocmai când mama punea deoparte alunele din ciocolată şi frate-miu începuse deja să finiseze poleiala. Am întrebat-o: când plecăm?
Unde să plecăm?
Eu şi frate-miu am răspuns în acelaşi timp:
În Venezuela, tata a zis că plecăm în Venezuela şi să ne pregătim.
Mama şi-a ridicat ochii spre noi.
Aşa v-a zis?
Da, da, când plecăm?
Ea a ridicat din umeri.
Mie nu mi-a zis nimic, o fi glumit.

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment