„Viviana Pantazică face parte din grupul de scriere Liternauții și este studentă în anul IV la Automatică, București. În adolescență a fost inclusă cu basme reciclate în trei antologii ale Editurii Arthur. A câștigat repetat concursul național Locuiește în poveste și a fost în taberele de creație propuse de aceeași editură. A fost olimpică națională la română și a avut rubrică permanentă în revista Ordinul povestitorilor. Știe să facă roboți și lucrează deja într-un loc unde se ocupă de cifre și varii aplicații. Poezia ei vine dintr-o acută nevoie interioară și este, de aceea, caldă, vie, matură, adevărată. Fiecare poem are un miez strălucitor, în fiecare se află imagini memorabile. Rareori m-a entuziasmat mai tare un poet aflat la început de drum. Viviana Pantazică vede lumea ca un poet și asta e tot ce contează.” Ioana Nicolaie
1.
În fiecare noapte visez că te pierd
Și nu ca pe o mare iubire de serial romcom
Ci ca pe o pereche de sandale de care uit toată iarna
Iar vara plâng, căci n-am cu ce să mă încalț
Aș purta orice rochie care nu mă face să par grasă
Aș purta orice păr care nu mă face să par proastă
Și le dă de înțeles bărbaților din jurul meu
Că știu să parcurg o listă dublu înlănțuită
Și să port orice ruj care nu conține ardei iute
Dar o singură pereche de sandale vreau,
Una care lasă o urmă aparte pe trotuar
Ca o amprentă de buze
Niciodată nu te recunosc când visez
Chiar dacă fac aceleași lucruri mereu
Și văd aceiași oameni care au cutii în loc de haine
Și ambalaje de plastic în loc de păr
Pe tine te pierd constant și te caut cu disperare
Și nu pot să fug sau să strig –
Aceste feature-uri sunt dezactivate în vis –
Nu-mi rămâne decât să mă topesc în asfalt
Un amestec neomogen de ciment, pudră și vișine,
Să-mi pună muncitorii la cap o bordură
Și să spună câteva vorbe
Vino și ia-mă de la petrecerea asta
Am băut, doi tipi se dau la mine
Nimic nu mai e distractiv
Și mă dor picioarele.
2.
e ok,
am fi putut fi înghițiți de o balenă
și-n măruntaiele ei fixate de o boltă de oase
ca un cort de circ
niciunul n-ar fi știut să facă focul
ne-am fi desprins rând pe rând de noi înșine
ca frunzele de ștevie
opărite în unsprezece ape
și-am fi uitat ce povești ne-am fi spus
și toate bancurile pe care
le crucificam într-un hohot de nonsens
într-o bătaie disperată de aripioare de pește
de fluturi ce înoată în ulei
cu teama că se va aprinde în urma lor
ai fi putut avea un orificiu în creștetul capului
prin care să se elibereze bule de șampanie
din colivia craniului tău cu multe colțuri
în care frânturi de voci se-amestecă
tik-tok-uri
o derulare a tot ce se pierde
în mormanul de deșeuri din spatele oceanului
oceanul stă îngropat sub o plapumă
ca un ochi de plastic transparent
peste un adânc și mai mare
ai fi putut să-l destupi cu tirbușonul
am fi găsit o atlantidă mică, cât pentru doi oameni,
și nimic nu ne-ar fi trebuit în plus
dar e ok,
știu că atunci când dormi lângă mine
și te dezvelești de cald
mă lași să te deschid
de la fermoarul ce te țintuiește de sus până jos pe spate
să-ți dau pielea la o parte fără să te trezesc
și să mă ghemuiesc acolo pentru un timp.
3.
Ar trebui ca fiecare plantă de apartament
Să arate puțin diferit
De multe ori le încurc
Fiindcă mi se pare că toate seamănă
Cu emoticonul de plantă
Aș putea să le îngrijesc în mod diferențial
Și să cauzez traume
Nu am idee ce se întâmplă cu plantele de interior
Neiubite
Copiilor de exemplu nu le poți spune că ai un preferat
În sinea ta tot știi
Ai pe unul care îți seamănă mai mult
Sau îți aduce aminte
De ceva din tine care e atât de puternic
Și totuși atât de ușor de pierdut
Ca scorțișoara sau turmericul
Pe care le sufli de pe masa din bucătărie
Când vrei să te apuci să scrii câte un poem
Pentru fiecare dintre copiii tăi
Ar trebui să scrii poezie cu rimă
Pentru lobul tău parietal
Ar trebui să ai mai multă grijă de tine
Și să stai lângă o fereastră orientată spre sud
De parcă ai fi un mandarin în ghiveci
Ar trebui să te uiți pe geam
Și să vezi dincolo de parcare, și balcoane,
Și teniși lăsați la uscat pe pervaze
Cu limbile scoase de la extenuare
Ar trebui să prinzi rădăcini, să ți se usuce aripile
Să foșnești furios din toate hainele care te împachetează
Să le arăți celor care stau ca tine
În ghivece de plastic sau împletite din bambus
Că ești altfel decât ei
Și cum ție mediul de apartament bucureștean
Îți priește mai mult
În curând o să-ți crească frunze cu litere de tipar
În loc de nervuri.
4.
dacă ai vedea pe cer o mașină,
ai zice că e avion?
m-ai întrebat tu când deja discutam despre trenuri,
despre cum orice merge pe șine se poate considera tren
chiar și tramvaiul, chiar și metroul,
fiindcă e așa de simplu să împarți
mijloacele de transport în categorii
când lumea ta e de lego și visurile tale de carton
când sorbi cu nonșalanță bere caldă
și te uiți spre un cer pe care avioanele mâzgălesc cu carioca
constelații verzi
și dacă tu ai fi o mașină zburătoare,
ți-ai deschide aripile și lumina din faruri
să mă găsești oriunde îți zic că n-am ce căuta
să mă șochezi când parchezi lateral pe coama unui nor
sau când susții că vei da la știri mărturia
că ai cunoscut un extraterestru
deși ai făcut cu el pinky promise că o să ții secretul
doar mie-mi spui
tot ce vezi când consumi știu-eu-ce combustibil
tot ce crezi despre școala altfel sau ouăle poșate
te rătăcești și-mi dai bătăi de cap
fiindcă mereu ajungi la limita stratosferei
de fiecare dată când te rog să mă iei și pe mine
promiți că vei aduce povești
dar loc n-ai,
îmi iei doar sufletul, împachetat cum ți-l dau,
îl pui în portbagaj
și-mi zici că el știe mai bine, el se bucură
privesc cum decolezi cu jind
n-am mai iubit niciodată pe cineva așa
ai putea fi și rachetă spațială –
în cosmos nu te-ai duce
ai face tot curse low cost
și după ce ai brăzda tot cerul
ai reveni în barbieland.
5.
de fiecare dată când mă trezesc la 6
mă privesc în oglindă cu niște ochi care nu-s ai mei
mi i-a împrumutat cineva mai în vârstă și mai înțelept
zicând că lui i-au rămas mici, dar mai pot fi purtați
un an-doi
de fiecare dată când mă uit în oglindă
pot să mă apuc de pielea feței de parcă ar fi o mască de charcoal
și să mă decojesc fără pic de durere
cu o sclipire de satisfacție în ochii de împrumut
sub culmea obrajilor ascund alți ochi
mai vii, mai jucăuși, sunt niște mingi de ping pong neîmblânzite,
niște nuclee de planete din alte dimensiuni
nimeni nu m-ar crede că-mi sunt împământate în oasele feței
ajung la pipera cu ochii desperecheați
cineva îmi ciocăne în coșul pieptului
îmi spune o glumă seacă
planetele râd zguduindu-se
și fondul de ten îmi crapă pe pomeți
picură în metrou
e doar apă micelară, stați locului,
zice o bătrână care vinde flori
împachetate în atât de multe straturi de celofan
încât aerul le-ar nimici într-o secundă
o să se scuture toată poleiala de pe bucureștiul ăsta
or să cadă genele și stalagmitele de parfum
de fiecare dată când mă privesc în oglindă
mi-e atât de frică de ceea ce văd cu ochii mei
aș fugi dintr-odată în lumea de reflexii
m-aș îmbrățișa atât de tare
m-aș scufunda din nou în corpul meu
unde nu m-ar mai găsi nimeni
vreau
să mă izbesc de altă lume
aici mi s-a făcut frică.
